Deşi lipsit de interes estetic, Romanul adolescentului miop merită comentat pentru importanţa pe care o are în laboratorul eliadian.94 Romanul pune deja în practică un tip de scriitură pe care Eliade o va folosi până la sfârşitul vieţii, şi anume, transcrierea biografiei, a jurnalului în epic, iar epicul este deja şi va fi la Eliade eposul propriei vieţi, al propriei deveniri. Devenirea personalităţii sale este pentru Eliade principala sa preocupare care va determina epicul în mod fundamental.95 Henri Massis96 scria despre romanele lui Maurice Barrès că au ca singur subiect eul autorului. Epicul îşi găseşte principala origine în dramatizarea evenimentelor biografice sau în dramatizarea ideilor, deci a devenirii intelectuale. Neputând crea personaje distincte, Eliade îşi decompune eul în aspecte şi faţete pe care le recompune ca personaje bidimensionale în romanele sale. Bidimensionale pentru că nu au adâncime, sunt doar figuri sau umbre ale unor idei epice. Incipitul romanului este definitoriu: „Pentru că am rămas singur, m-am hotărât să încep chiar azi Romanul adolescentului miop. Voi lucra în fiecare după-amiază. Nu am nevoie de inspiraţie; trebuie să scriu, doar, viaţa mea, iar viaţa mi-o cunosc, şi la roman mă gândesc de mult. Dinu ştie; păstrez caiete din clasa a IV-a, când aveam pistrui ca un ovrei şi învăţam chimie într-un laborator instalat în firida sobei. De câte ori mi se părea că trebuie să fiu întristat, scriam în Jurnalul meu. Şi acel Jurnal de acum doi ani avea un „subiect“: trebuia să vădească într-însul viaţa unui adolescent suferind de neânţelegerea celorlalţi.“97 Nu alta va fi motivaţia în cazul Isabel…, deşi, desigur, acolo lucrurile se vor complica ceva mai mult. Romanul adolescentului este expresia adolescentină a dorinţei de a evada din adolescenţă. Adolescentul miop este în „drumul căre sine însuşi“, un drum pe care trebuie să-l parcurgă cît mai repede şi cât mai eroic. Există mereu descrisă tentaţia eroicului şi a ascezei, a înfrângerii indolenţei, a detaşării de contingent. Adolescentul Eliade este mereu în luptă cu sine însuşi, dar şi cu ceilalţi, trebuie mereu să demonstreze că este mult mai mult decât lasă să se vadă. Eroismul şi asceza trebui să construiască o nouă fiinţă umană, iar romanul tocmai la asta trebui să ajute, la naşterea noului Eliade din trecuta, învinsa adolescenţă a adolescentului miop.

Eliade, trebuie recunoscut, are aici certe calităţi auctoriale, este un bun observator, are descrieri excelente, realizează cu eleganţă o anume atmosferă liceală, iar vocea naratorului are multiple inflexiuni interesante. Câteva din portretele colegilor sunt şi ele reuşite, în special cel al lui Marcu, colegul evreu, iubitor de romane şi cucerit de Balzac. Capitolul despre descoperirea romanului lui Papini, Un oumo finito, şi a dramei eului papinian este, cu tot tonul său liric şi frenetic, memorabil.

Volumul I se încheie, aşa cum a început, cu problema romanului: „Eu am să scriu Romanul adolescentului miop. Dar am să-l scriu ca jurnal al autorului. Cartea mea nu va fi un roman, ci comentarii, note schiţe pentru roman. E singurul mijloc de a surprinde realitatea, firesc şi dramatic.“98

Volumul II al romanului, subintitulat Gaudeamus şi datat 1928, este romanul studentului miop, care iese din adolescenţă, aflat mereu pe drumul către sine însuşi. Romanul-jurnal cuprinde de asemenea câteva scene reuşite şi câteva personaje cu relief. În primul rând este portretul lui Nae Ionescu, mentorul lui Eliade. Este notată aici surpriza acestei întâlniri memorabile. Portretul profesorului este construit pe problematizarea conştiinţei tragice şi a celei religioase. Întrebarea lui Eliade este aici: crede acest om cu adevărat, este un adevărat ortodox, în condiţiile în care îşi menţine această conştiinţă a neliniştii metafizice? Şi apoi propria problemă: care este raportul meu cu Dumnezeu, cu orodoxia. Să nu uităm, este epoca celebrului Itinerariu spiritual, epoca afirmării sale ca o conştiinţă intelectuală şi problematizantă a generaţiei tinere. Acum termenii problemei sunt puşi în raport cu problematica şi poziţia Profesorului, a cărei conştiinţă scindată pare a fi sesizată de Eliade, în mod surprinzător: „Mă neliniştea, însă, ortodoxismul lui. Înţelegeam că experienţa lui putea fi autentică şi în afara cadrelor logice. Dar respectul către dogme, socotite sau nu nuclee de credinţă potenţată, ci adevăruri ce pot fi dovedite raţional? Dar credinţa lui ortodoxă era efectivă sau sugestionată, rezultatul unei necesităţi de pură spiritualitate sau concluzii teologice? Viaţa profesorului de logică însemna pentru mine şi siguranţa că soluţia acelor crize începute în adolescenţă trebuie să mi se lămurească. […] Neliniştea care nu era numai logică, încordându-se în metafizică şi în teologie, nu putea stărui într-o conştiinţă care a găsit pe Dumnezeu. Dacă profesorul nu crede în Dumnezeu, aşa cum nu cred nici eu, cu toate chemările care tulbură sufletul? Dacă el nu crede, nici eu nu-mi voi găsi liniştea pe acest drum, pe care păşesc dus de destin şi de înfrânările mele. Ce drum să apuc altul, dacă profesorul de logică nu l-a apucat înaintea mea? Şi dacă, totuşi, crede? Cum să-i spun că sunt creştin fără să cred în Dumnezeu? Cum să-i spun că arareori mi se pogoară Iisus în mine din mine?“99 Eliade îşi pune aici o întrebare care probabil va fi frământat pe mulţi în epocă, discipoli sau nu, cu privire la adevăratul sens al conştiinţei religioase a lui Nae Ionescu. Este apoi conştiinţa incipeientă a modelului Nae Ionescu, a celui care a străbătut deja aceste căi spinoase şi care trebuie urmat. În anii 1926-1927 figura lui Nae Ionescu ca Socrate pentru tânăra generaţie nu era încă formată, Nae Ionescu nu era încă Nae Ionescu, farul conştiinţelor ortodoxe ale generaţiei tinere. Eliade poate încă acum să problematizeze, să încerce să caute