mai mult, dar măeturiseşte că întrebările fundamentale care îl măcinau nu le va pune. Şi mai ales acea întrebare imposibilă: cum să cred în ceea ce nu este de crezut? Cum să devin un credincios şi nu doar un om care problematizează în marginea credinţei?

Dialogul cu Nae Ionescu continuă, dar întrebarea, marea întrebare, nu poate fi pusă: Dumneata crezi? Dar ştiam că nu putea să-mi răspundă.“100 Apoi intră în funcţiune modelul socratic al Profesorului: „…Nu înţelegem nimic prin noi înşine. Acestea ne vin aşa, la o anumită vârstă, cum vine impusul sexual sau artrismul…“101 Dialogul imaginar se încheie cu îndoiala secretă a discipolului: „- Profesorul meu e un geniu…sau poate un farseur…cum aş putea şti?“ Vocea naratorului din roman este totuşi distinctă în bună măsură faţă de vocea autorului publicisticii din aceeaşi perioadă. Vocea naratorului este mai calmă, mai dubitativă, mai încărcată de problematic, de interogaţie dcât cea a vocii auctoriale publice care este ofensivă, clamând diversele poziţii.

O altă experienţă autobiografică descrisă în roman este intrarea în redacţia Cuvântului, eveniment important pentru tânărul Eliade. Atmosfera redacţiei este fugitiv descrisă, fără a se insista asupra amănuntelor. Romanul curge mereu urmărind aventurile unei conştiinţe tinere, dinamice, care caută un sens experimentând permanent. Dragostea este de asemenea o experienţă liminară care trebuie făcută, dar eroismul constă în a o învinge, în a merge mei depate către realizarea de sine, către condiţia de erou al voinţei pure: „sentimentul tragic al existenţei îl păstrez. Mi-am amintit că vreau să fiu erou. Ce fapt mai eroic decât o renunţare? Şi o renunţare care să nu fie o extirpare, nici o biruinţă chinuită de remuşcări.“102

Un extraordinar cult al eului este de observat în toată această epică autobiografică. Întreaga lume se roteşte în jurul acestui eu care trebuie realizat, împlinit, experimentat, afirmat ca ceva dinamic, impunându-se cu forţa unui destin. Proza Romanului adolescentului miop este o proză care are deja multe din caracreristicile prozei de mai târziu: căutarea autenticităţii, biografismul abia caligrafiat în epică, tentaţia de a realiza descripţii de medii sociale, problematizarea obsesiilor intelectuale, erosul ca experienţă vitală. Eliade are ambiţia de a crea imaginea epică a unui alt tip de adolescenţă decât cea a eeroilor lui Teodoreanu, o adolescenţă a dramei, a experimentelor, a erosului carnal şi problematic, o adolescenţă fără nimic convenţional, fără nimic artificial. În Medelenii şi „medelenismul“, în ianuarie 1927, face deja critica extrem de obiectivă şi justă a romanelor lui Teodoreanu. Adolescenţa nu poate fi numai eterna stare de sensibilitate şi sentimentalitate. Teodoreanu ocoleşte „neliniştile cerebrale, nimicirea valorilor morale păstrate din copilărie, curiozitatea ajunsă repede entuziasm pentru problemele sociale etc.“103 Adolescenţa este pentru Eliade începutul aventurii cunoaşterii, totul trebuie să se supună acestui imperativ, a cunoaşte, a experimenta. Romanul, al doilea volum, scris în timpul în care publica deja la Cuvântul şi în presa literară bucureşteană, reuşeşte să nu preia proza ideologică a autorului, păstrând mai dgrabă nota jurnalului, problematizând în jurul trăirlor consemnate în Jurnal.

Apologia lipsei de temeiuri

Nichifor Crainic vitupera la apariţia romanului Isabel şi apele diavolului104: „Aşa-zisul roman Isabel şi apele diavolului. O carte scabroasă de eclipsă morală. Atâtea însuşiri excelente cu care e înzestrat mircea Eliade, îngropate în pământ – pentru a expune vederii cu orice preţ ,,corola hermafrodită“ a viciilor elegante.“105 Adevărul este că romanul este un eşec, o poveste încâlcită, confuză, dominată de voinţa de roman cu orice preţ şi de voinţa de a epata, de a dezveli un amoralism vag metafizic, vag vitalist. Mai degrabă o „sotie“ à la Gide, dacă nu ar fi prea mare agitaţie şi confuzie epică, şi o prea mare confuzie stilistică.106 Totul în roman este dominat de teribilism şi de literaturizare, modernismul clamat este unul fals, retoric şi fără nici un principiu estetic sau stilistic. Nici un personaj al romanului nu trece proba lecturii. Apoi limba romanului este oarecum torturată şi torturantă pentru lector. Pompiliu Constantinescu găseşte, ca întotdeauna tonul just: „Primul său roman fiinţează pe un act pur de egotism; omul este pentru dl. Mircea Eliade un element statistic, mediocru prin definiţie, larvă interesantă ca punct de comparaţie pentru eul său excepţional. Isabel nu mărturiseşte viziunea unui romancier. E o confesie, un jurnal cerebral, un carnet de experienţe morale al unui intelectual care se vede numai pe sine în contactul cu lumea. Să nu confundăm metoda dlui Eliade cu principiul egotismului stendhalian, sublimat în personaje cu existenţe independente. Fomanul realist e mai ales documentar; romanul psihologic e un transfer de subiectivism, în personaje obiectivate. […] Isabel şi apele diavolului, această biografie ideologică, e un roman dezarticulat, în care nietzscheanismul, morala gidiană şi mistica slavă a eroticii altoite pe egotism se strâng într-un exces de cazuistică, descriind contradicţiile unui spirit obsedat de o ferventă problematică. Dl Mircea Eliade e un temperament şi o inteligenţă iscoditoare; îi mai trebuie o expresie solubilă şi disciplină internă spre a realiza artistic.“107 Spre desosebire de Constantinescu, Perpessicius şi Cioculescu găsesc că romanul este o reuşită şi că romancierul are un viitor frumos în epică. Ceea ce trebuie să-i fi plăcut lui Cioculescu este că tânărul şef de generaţie care invita la mistica ortodoxă s-a oprit la vitalismul sexual şi la modernismul accentuat, la amoralism şi la tensiunea modernă a damnării şi exasperării. Deci a ratat profetismul pentru magia şi estetismul amoralist al modernismului. Într-adevăr, Eliade este aici în plin exerciţiu de modernism tout court. Eliade se hotărăşte pentru roman, pentru epatarea burghezilor, pentru egotism, individualism şi experimenţialism gidian infuzat cu papinism remanent. Ceea ce contează este scriitura feroce, ferventă,