chiar dacă dezlânată. Azi romanul este la marginea lizibilului, şi nimic nu mai transpare dincolo de retorica vitalistă a romanului. Toată lumea pare a sesiza în epocă, în schimb, de la Lovinescu la Cioculescu, substanţa personală a epicii eliadiene, faptul că focarul întregii sale epici este dat de ideologia şi de experienţele personale ale autorului, că jurnalul ascuns al autorului este materia epică primordială a oricărei construcţii epice. Lucrurile se vor schimba doar odată cu apariţia Întoarcerii din rai şi a Huliganilor. Perpessicius, cu solida sa bunătate şi toleranţă, încearcă sa apere în cronică romanul spunând că totuşi acesta îşi transcende substanţa biografică. Desigur, nu avem aici o simplă transcriere a unui jurnal, dar avem o simplă proiecţie retorică şi ideologică a unei problematici interioare, o simplă compunere a unei lumi dintr-o explozie a unei problematici retorice, discursive şi falsificatoare.

Cu toate acestea, grupul de prieteni şi discipoli fideli fac zid în jurul său şi scriu cronici favorabile încercând să impună romanul ca pe o reuşită indiscutabilă. Ionel Jianu scrie în aprilie 1930, cu câteva luni înaintea lui Vulcănescu, care îi va dedica trei articole în Cuvântul, pentru a analiza romanul şi a pentru a-l impune ca valoare certă, estetic şi spiritual totodată: „Mircea Eliade inaugurează un nou gen de roman: acela al aventurii spirituale. Nu-i cunoaştem decât rare analogii: Alain Fournier, cu al său Grand Meaulnes, în care e realizată atât de imperceptibil trecerea de la vis la realitate şi anume povestiri chinezeşti, în care predomină fascinant viziunea spiritului. Isabel şi apele diavolului e povestea pasionantă a unei lupte metafizice cu Diavolul, ce de petrece în sufletul unui „geniu sterp“. […] Dar marele merit al acestui roman e autenticitatea lui. Frământarea eroului, problematica lui, chinul şi năzuinţa nu sunt invenţiuni datorate imaginaţiei, ci exprimă lupta cu sine însăşi a unei întregi generaţii.“108 Este foarte interesantă această nereceptare a retorismului compunerii eliadiene, a lipsei oricărei autenticităţi reale a romanului. „Aventura spirituală“ este numai o teribilă frazeologie care se autoimpune ca problematică spirituală. Mihail Polihroniade găsea şi el ca este un roman al aventurii spirituale, ceea ce pare mai degrabă o parolă de luptă generaţionistă decât a o recepţie autentică a substanţei romanului.109

Mircea Vulcănescu scrie cea mai lungă şi cea mai aplicată propedeutică la romanul lui Eliade, în Cuvântul, în trei numere consecutive. Mai întâi Vulcănescu îl constrânge pe Eliade să recunoască caracterul mai degrabă magic al experimentalismului său spiritual decât creştin ortodox. De aici iese romanul acesta, din latura vitalist-magică a tânărului intelectual care făcuse o falsă profesiune de credinţă ortodoxă. Refuzul Gândirii este refuzul unei alte generaţii şi a unei alte poziţii spirituale, deci e bine să ne cunoaştem cu adevărat comilitonii şi să nu facem confuzii pernicioase. Cele două imputări lietrare aduse romanului sunt apoi foarte rapid demontate. Că romanul nu ar fi verosimil, şi apoi că romanul nu ar fi epic. Imputările dovedesc neânţelegerea adevăratei substaţe a romanului, susţine Vulcănescu. Mai întâi, romanul eliadian este un roman confesiune, un roman care „cuprinde farmecul primejdios al unor zări nu tocmai bine desluşite omului de mijloc“, deci distincţia verosimil-neverosimil nu şi-ar avea aici nici un rost. Aici Vulcănescu ajunge la o concluzie stupefiantă: „Şi Isabel, cum titlul îl arată, nu e un roman de moravuri, ci un roman teologic“. Cu alte cuvinte un roman cu o problematică dincolo de bine şi de rău, în care un personaj care caută metafizic trebuie să experimenteze în toate registrele, angelic şi demonic. La a doua obiecţie Vulcănescu răspunde că nu e necesar caracterul epic pentru un roman de aventuri spirituale, aici epicul există, dar este de altă natură decât cel clasic evenimenţial. Epicul este aici un epic al spiritualităţii. Dacă respingem acest sens al epicului, atunci respingem posibilitatea unei drame spirituale care să poată fi compusă în marginile epicului, conchide comentatorul. Vulcănescu construieşte o întreagă demonstraţie etică, estetică şi metafizică pentru a apăra o compoziţie care ar trebui să fie ceea ce proclamă că este. Din păcate, diferenţa între realitate şi pretenţie este de neacoperit, nici măcar de sofistica inteligentă a lui M. Vulcănescu.110

Mihail Sebastian va scrie şi el în favoarea romanului, găsindu-i merite incontestabile: „Romanul românesc îi datorează lui Mircea Eliade o figură inedită: miss Roth. (…) Isabel… poate să schimbe soarta romanuluui la noi, ca gen“.111Judecăţi care, desigur, nu au nici o acoperire, dar care au avut menirea în epocă să aclame un autor tânăr, care dădea prima probă de talent epic a generaţiei tinere.

Tot în marginea discuţiilor despre generaţie, creaţie, autenticitate, experimentalism, dar mai târziu faţă de momentul apariţiei primului roman al lui Eliade, două texte ale lui Petru Comarnescu sunt de deosebită importanţă pentru definirea climatului epocii. Comarnescu porneşte de la premisa existenţei a două curente ale culturii româneşti contemporane: „o tendinţă spre estetizare, pe de o parte, şi o tendinţă de accentuare a conţinutului sufletesc, pe de alta. […] Cealaltă aitudine, pe care impropriu am putea-o numi atitudinea conţinutului, accentuează nu expresia aleasă şi nici visarea gândului. Pentru reprezentanţii acestei atitudini, ceea ce-i indispensabil şi valoros este autenticitatea experienţei, este prezentarea directă, sinceră, brutală a adevărului trăit (nu gândit sau sugerat), a trăirii reale, a faptei cu toate urmările ei grele şi complexe. Experimenţialismul, acesta este, fireşte, de-o natură largă şi esenţială.“112 Revenind asupra subiectului în aprilie 1932, Comarnescu adăuga: „Experimenţialismul este la noi reprezentat (la cei tineri), în latura lui exhibiţionistă (în epică) şi în latura de trăire esenţială, fără a fi numaidecât creştină, de d. Mircea Eliade; în latura creştină de d. Mircea Vulcănescu şi, fapt curios, în latura lui negativă de d. Ion Călugăru (Omul de după uşă). Romanul d-lui Eliade, Isabel şi apele diavolului, prin dispreţul său faţă de forma