estetică, de artificialitate stilistică, şi prin accentul pe psihologismul uman şi pe valorificările spirituale ale realităţii, dovedeşte, din plin, ceea ce vroim să spunem. Articolele şi studiile aceluiaşi scriitor accentuează, de asemenea, sensul vieţii ca „aventură“, adică producerea unei „serii de fapte cu iniţiativă proprie, cu risc enorm şi având drept sens verificarea sau anularea unor anumite construcţii mentale“. Fructificat de conştiinţa indiană şi de semnificaţiile magiei, d. Eliade se îndreaptă către un experimenţialism al vieţii ca agonie“. 113 Analizele lui Comarnescu propun pentru prima oară termenul de experimenţialism ca termen-concept funcţional pentru definirea acestei orientări în interbelic.114 Mai târziu însuşi Eliade îl va folosi, iar după război va găsi în experimenţialismul interbelic românesc o formulă care a precedat existenţialismul francez postbelic.

În 1925 Eliade scria deja astfel despre Papini: „În câteva luni din anul 1911 scrise grăbit, nervos, zbuciumat de amintirea durerii, cartea sa cea mai reprezentativă din epoca de dărâmare – Un om sfârşit (1912, în româneşte de G. Călinescu). Era povestea lui, romanul creierului său. E unul din puţinele romane fără intrigă şi în care se află numai istoria unor idei“.115 Peste cinci ani va pune el însuşi în practică lecţia papiniană despre epică şi autenticitate, după ce în Apologia virilităţii îşi urmase maestrul pe drumul elogiului virtuţilor masculine.

Eroii din Întoarcerea din Rai şi Huliganii reprezintă o galerie unică de tipuri romaneşti în epica interbelică românească.116 Obsesia lui Eliade este descrierea generaţiei care îşi face intrarea în scena publică la 1930. Citind romanele şi eseistica vremii înţelegi că mitul generaţiei este mai degrabă un mit eliadian al epocii de tinereţe, decât o realitate sociologică, culturală sau istorică a epocii interbelice. Desigur aceasta nu înseamnă că nu există o stilistică proprie a elitei acestei generaţii culturale, o retorică care impune cîteva mituri subsecvente: autenticitate, experimenţialism, trăirism, vitalism etc. Marele mistagog este totuşi Eliade, articolele sale impun termenii, vehiculează soluţiile, pun problemele, adună energiile disparate ale colegilor de generaţie, impun o adevărată tematică. Ofensiva lui Eliade este un perfect mecanism de impunere, de propagandă a unor valori noi care trebuie să constituie o platformă de legitimare culturală şi socială. Eliade vrea să obţină prin roman epura epocii sale, mai mult vrea să domine spiritual epoca, demersul său nu este nici pe departe lipsit de dimensiunea militantismului şi a orgoliului găsirii unei soluţii substanţiale. Conştiinţa sa de romancier nu este complet distinctă de cea a militantului pentru o nouă ordine spirituală a culturii moderne, iar această conştiinţă este una genuină, una autentică pentru că acest demers îi însoţeşte întreaga viaţă, va fi până la sfârşit un căutător al adâncului, al soluţiilor care pot transcende simpla experienţă a duratei, simpla devenire în haosul istoriei profane.

Personajele celor două romane alcătuiesc un continuum al disperării, al conştiinţei nefericite, al căutării înfrigurate şi dezaxate, al unui experimentalism anomic, torturat permanent de interogaţii fără nici un răspuns, fără nici o miză. Eliade face prin ei o clară experienţă de modernism literar românesc în plin câmp de tensiune al tradiţionalismului, care îşi refăcea în epoca tabla de valori şi de strategii subsecvente. Eliade este aici mult mai aproape de Blecher, Holban, Camil Petrescu, Lovinescu, decît de linia Gândirii. De altfel, una dintre caracteristicile cele mai interesante ale lui Eliade este capacitatea de a fi sau a reprezenta intersecţia unor tensiuni de câmpuri culturale diverse şi distincte , opera sa va fi întotdeauna deschisă spre mai multe orizonturi, ceea ce nu o dată va fi motiv de ironie, chiar pentru congeneri (vezi articolul lui Emil Cioran, „Omul fără destin“). Modele lui Eliade sunt desigur: Gide, Malraux, D.H.Lawrence, Huxley, Dos Passos de la care va încerca să preia diverse formule de construcţie epică sau de scriitură. Problematica romanelor e desigur una prin execelenţă modernistă, interioritate, disoluţie a personalităţii, conflict interior, disoluţie a psihologismului canonic, conflict ideologic, vitalism al acţiunii şi al opoziţiei. Eliade trece prin toate acestea odată cu eroii săi care, astfel, trebuie să devină paradigmatici pentru aceată epocă care începe cu catastrofe şi trebuie să sfărşească în catastrofe. Războiul, revoluţiile succesive de stânga şi de dreapta, imensa tensiune tectonică a epocii trebuie să transpară în romanele sale prin eroii săi ale căror experienţe nu pot fi decât modalităţi prin care epoca îşi caută definiţia. Ceea ce Eliade iubeşte în eroii săi este capacitatea lor prezumată de a defini un confllict epocal, un conflict al spiritului împotriva mecanicii sociale şi istorice, care trebuie mereu pusă la îndoială, refăcută, recucerită, demontată şi apoi redimensionată în noi termeni.117

Conştiinţa nefericită este o idee hegeliană şi poartă asupra devenirii universale a conştiinţei umane, este o treaptă a fenomenologiei spiritului în care conştiinţa este scindată asupra realităţii ei interioare, între o conştiinţă a fenomenalităţii care dizolvă şi o conştiinţă a imuabilului care respinge realitatea conştiinţei individuale, iar conflictul acesta interior se rezolvă prin sacrificiul voinţei conştiinţei individuale, singulare, care trebuie să dispară ca un extrem neesenţial, rămând conştiinţei satisfacţia posesiunii voinţei universale, conştiinţa nefericită este aşadar, un moment esenţial pe calea găsirii adevărului spiritului.118

Conştiinţa nefericită a personajelor lui Eliade este conştiinţa lipsei de sens sau de adecvare la lumea pe care vor s-o înfrângă. Lipsa de sens nu aparţine aici, ca la existenţialişti, lumii sau situării ontice a fiinţei umane aruncate în lumea devenirii, pradă morţii şi absurdului imanent acestei situări derizorii, ci propriei persoane, care trebuie permanent repusă in discuţie pe calea găsirii acestui sens. Personajele din cele două romane fac experienţa eşecului de a găsi acest sens, au voinţa de a căuta, dar nu găsesc niciodată nimic, şi aceasta pentru că sunt minate interior de confuzie, nu suferă atât de o boală