a secolului, ci de un soi ciudat de inadecvare congenitală la propriul sine. Este aici o canava mai degrabă stendhaliană, decât de sorginte kierkegaardiană, a structurii eroului eliadian, dominat de voinţa de a reuşi, de voinţa de a smulge victoria din mâinile celorlalţi, ale societăţii. „Tragedii, tragedii peste tot locul; cred că cea dintâi datorie a unui tânăr este să ignore tragicul, să-şi extirpe din sentimentele sale sentimentul iremediabilului, al inutilului, al agoniei şi neantului. Să trăiască întâi ca oamenii şi ca vitele, fie orice o fi, întâmplă-se orice s-o întâmpla....“119 Sunt cuvintele lui Pavel Anicet la aflarea încercării de sinucidere a lui Teodoru, mai târziu Anicet însuşi îşi va construi experienţa pe necesitatea şi valoarea sinuciderii.

Personajele din Întoarcerea din Rai sunt construite astfel încât să reprezinte fragmentele disparate ale unui nod de tensiune care la rândul său să reprezinte epura generaţiei şi a situaţiei sale existenţiale. David Dragu, Pavel Anicet, Emilian, Lazarovici, Eleazar, Vlădescu, Petru Anicet sunt toţi figuri emblematice într-un puzzle al confuziei, al exasperării şi al retorismului juvenil şi demonic gidian. Este aici un lung proces de inadecvare, de rătăcire interioară şi de confuzie cu privire la ceilalţi şi la lume. Eliade ţine să îşi înfrângă personajele, să le epuizeze într-un parcurs al inutilităţii şi al gravităţii uneori dramatice, alteori pur şi simplu retorice. Lăsând de-o parte poetica eliadiană, reuşită sau nu, este de făcut observaţia asupra unei logici a eşecului şi a disoluţiei care domină universul personajelor sale în ambele romane. Există aici o vitalitate a disoluţiei, ceea ce este un paradox, tensiunea care naşte revolta împotriva sinelui sau revolta împotriva lumii sau societăţii este puternică şi reprezintă primum movens al conştiinţei personajelor, dar totul eşuează în acte ratate sau gratuite, în retorică şi în moarte. Eroii se dezvăluie în eşec sau în pasivitate, deşi discursul este adeseori revoluţionar, mărturie dorită a înţelegerii şi a capacitărţii de a suferi şi evolua. Este o lume care cade. Semnificaţia acestei logici a căderii este mai degrabă relevantă pentru ideologia lui Eliade, pentru teoria sa asupra destinului epocii şi a generaţiei, decît intrinsec pentru lumea romanescă a ficţiunii.

„Tot ce scriu a fost cândva viaţă adevărată“120 este propoziţia care deschide Vizuina luminată de M. Blecher şi care poate sta ca frontispiciu şi pariului eliadian pentru crearea lumii romaneşti. Revolta, sexul, creaţia, actul liber, libertatea, toate temele eliadiene sunt temele discursului modern, ale eseisticii şi ale romanului, teme care trebuie să cheme autenticitatea problematicii şi prin aceasta atenţia generaţiei şi a publicului.

Întoarcerea din rai, venit după Maitrey, a fost primit cu sentimente amestecate de critica timpului. Pompiliu Constantinescu scrie probabil cea mai bună cronică despre roman, unde sesizează punctul nevralgic al întregului epos eliadian: „Sunt câteva figuri mai consistente în în Întoarcerea din rai, însă ai necontenit senzaţia că asisşti la o serie de jurnale intime, împletite, ca să evoce un fragment de viaţă. Ceea ce face neândoielnică impresia d ejurnal intim dezvoltat este şi procedeul uniform al monologului interior. Personajele îşi gândesc faptele, şi le comentează şi le trăiesc mintal. De aceea ajungi la sfârşit la strania concluzie că romanul este de un epic trucat.“121 Avem aici de a face cu miezul improprietăţii literare a romanelor existenţialiste sau experimentaliste ale romancierului Eliade. Eliade apelează la o sumedenie de formule, multe dintre ele de factură foarte nouă, împrumutate ultimelor roamane englezeşti sau franceze, de exemplu formula epică din Point Counterpoint al lui Huxley sau formula din La condition humaine al lui Malraux. Cu toate acestea împrumuturiel nu devin organice, nu construies împreună cu materia organică a imaginaţiei eliadiene o creaţie care să fie stabilă, independentă şi convingătoare. Întoarcerea… rămâne astfel un strălucit eşec epic. Are foarte multe calităţi intrinseci, care vin de dincole de scriitură, vin din scenariul metafizic şi psihologic care precede scrierea romanului, dar care nu rodesc în scrierea romanului propriu-zis. Romanul apare mai degrabă ca un dosar ideologic nefinalizat, plin de voci adolescentine, frenetice, care se vor apocaliptice, aparţinând de fapt unor personaje infirme ele însele. Formula lui Constantinescu este eclatantă în adevărul ei, într-adevăr, Eliade încearcă tot ceea ce ste posibil să creeza o lume romanescă reală, dar nimic nu-i reuşeşte. Personajele rămân mereu undeva în urma curajului ideologic al autorului şi chiar al vocilor personajelor însele. Pavel Anicet este eroul cel mai important, cel care este destinat să trăiască o aventură metafizică, să facă experienţa morţii ca început, ca trecere dincolo a fiinţei. Dar această eventură merafizică rămâne nescrisă, chiar dacă evenimentele romanşti se consumă într-un scenariu care pare să verifice aventura întemeiată pe teoria metafizică a morţii ca trecere, ca inţiere, ca nou început. Astfel, Pavel Anicet rămâne suspendat undeva între voinţa auctorială şi figura scriptică din romanul propriu-zis. Eliade a vrut cu aces roman să compenseze atât eşecul lui Isabel…, cât şi succesul, oarecum facil, al Maitrey-ei. A vrut să demonstreze că este un autor solid, că vine cu o nouă formulă romanescă şi, mai ales, cu un nou suflu spiritual în epica românească. Drama metafizică a tinerei generaţii trebuia să fie un pandant la drama socială s mai vechii generaţii a războiului. Lui Radu Comşa trebuia să i se opună Pavel Anicet, eroului şi dramei lui Cezar Petrescu, din Întunecare, trebuia să-i corespundă drama şi eroul din Întoarcerea…. Nu este de subestimat modelul Cezar Petrescu, Eliade l-a admirat, cel puţin în Întunecare, şi i-a admirat mai ales ştiinţa de a compune şi construi lumi diverse, medii şi intrigi multiple. Formula romanescă a lui Eliade nu este niciodată clară sau coerentă, tocmai pentru că adoptă convenţii din mai multe formule romaneşti, de la realismul clasic, la modernitatea cea mai acută. Monologul interior, larg utilizat aici în Întoarcerea… nu este totuşi decât un instrument pus la