lucru într-o formulă generală, care este compozită, a unui roman care pare mai degrabă să ţină de formula realismului clasic. Monologul alternează deseori cu stilul indirect liber, iar vocea naratorului neimplicat, care într-adevăr păstrează totuşi convenţia nonomniscienţei, intervine destul de rar, cu rol pur auxiliar. Eliminarea povestirii pentru totala reprezentare la timpul prezent, folosind tehnica contapunctului cinematografic contribuie la senzaţia de modernitate a scriiturii şi a operei. Anton Holban făcea observaţia, în corespondenţa privată cu Nicolae Argintescu-Amza, că Eliade foloseşte mult tehnica din Point Counterpoint, dar că ar avea şi muzicuţe,122 ceea ce înseamnă că ar folosi imprumutul într-un mod nu foarte coerent şi eficace pentru propria construcţie epică. Holban, de exemplu, pune în scenă mult mai ceorent un narator- autor implicat, care devine mult mai interesant şi credibil ca instanţă psihică, noetică şi ca aventură a conştiiţei, decât mare pare din eroii lui Eliade. Este lucrul pe care îl face şi Eliade în Maitrey, dar la care renunţă după aceea vrînd să construiască un dosar de existenţe dominate de sensul revoltei şi al apocalipsei.

Pompiliu Constantinescu discută în cronica sa şi sensul autenticităţii, noţiune de care Eliade abuzează, în opinia cronicarului: „Teamă ne este că dl. Eliade înţelege prin autenticitate perpetuă căutare de sine, devenire în etape şi continuă travestire a autobiografiei, în sensul multiplu de ideologie, anecdotică şi experienţă subiectivă. (…) A te căuta pur şi simplu este o operaţie de strict interes intim; a te exprima artistic, în aceste etape ale căutării de sine, înseamnă a crea.“123 Relativ la mediul în care Eliade îşi proiectează trama romanului este pertinentă şi observaţia că acest mediu este complet abstract, ca de altfel şi personajele însele, putând fi orinde şi oricând, ceea ce, desigur, nu contribuie la construcţia epică a romanului.

Este Întoarecerea… un roman psihologic, aşa cum pare că acceptă P. Constantinescu să îl considere? Opinia mea este că nu. Romanul ratează orice psihologie, tocmai pentru că personajele sunt abstracte, ideologice. Nu pentru că sunt intelectuali la mijloc totul are această uniformitate abstractă, ci pentru că personajele nu au cu adevărat o psihologie, o interioritate cu adevărat nonideologică.

Formula cu care Petru Comarnescu, unul dintre cei mai inteligenţi eseişti şi comentatori ai epocii, defineşte literatura lui Eliade, odată cu apariţia acestui roman, este foarte interesantă şi merită reţinută. Comarnescu scrie o cronică a romanului, pe care o intitulează: „Mircea Eliade, romancier al exasperării“. Exasperarea este tema romanului, susţine Comarnescu, exasperarea eroilor, dar şi a autorului: „(…) totul, personaje, replici, viziuni, filozofii – totul – nu-i decât o proiecţie subiectivă mişcată de sentimentul exasperării. Autorul a compus un minunat poem al exasperării, utilizând din nou epica, filozofia, poezia chiar, ca şi cele mai noi maniere literare pentru ceva superior şi autentic.“124 Finalul argumentaţiei este şi el important: „Cu acest poem al exasperării, Mircea Eliade încheie povestea unui om sfârşit de propriul său egocentrism.“125 Teza lui Comarnescu este că Eliade arde cu acest roman o etapă importantă a traseului său existenţial, că după exacerbarea eului, după naivitatea încrederii în aventură şi succes trebuie să vină epoca unei convertiri la adevărurile ultime, cele mai importante, cele care vor defini chipul lăuntric al creatorului. Egocentrismului vitalist mai degrabă decât spiritualist al primei etape ar trebuis să-i urmeze saltul spre transcendent sau spre neant, ca ultimă definitivă confirmare a autenticităţii unui drum. În acest sens romanul lui Eliade este important, spune Comarnescu. Cred, totuşi, că tema romanului nu este exasperarea, mai degrabă aceasta este tonalitatea, sentimentul dominant al eroilor eliadieni. Tema, adevărata temă a romanului este nihilismul, nu în sensul lichidării a toate şi a tot, ci în sensul reducerii totului la nesemnificativ şi a construiirii unei lumi în care valorile să fie altele, şi anume cele autentice, cele care astăzi nu pot fi slujite decât cu mânia revoltatului. Nu este aici desigur nici influenţa lui Nietzsche, nici a lui Dostoievski, ci poate, mai degrabă, un soi de conversiune cioraniană. Iată (auto)portretul lui Emilian: „Ceea ce îl interesa este gestul revoltei, curajul de a ieşi în stradă şi a lovi, a ucide. Singurul sens pe care îl mai poate da vieţii este acesta, al revoltei, al responsabilităţii, al împotrivirii contra (sic) ticăloşiilor şi murdăriilor din jurul lui. Simte că nu mai poate îndura; e aproape bolnav şi va ajunge nebun dacă nu-şi va canaliza ura lui contra bătrânilor într-un fapt bine hotărât.“126

Pentru Şerban Cioculescu, în cronica sa, romanul nu este o reuşită, deşi îi recunoaşte câteva calităţi, ca aceea de a fi bine construit. Totuşi neglijent scris, pe de altă parte. În concluzie va face o listă de greşeli gramaticale de diverse tipuri pe care Eliade le etalează în scrisul său. Cioculescu acuză retorismul şi discursivitatea romanului, erotica dezlănţuită a eroilor, de asemenea gâseşte ideologia unora dintre eroi ca afiind ridicolă şi se întreabă care este totuşi intenţia reală a autorului cu privire la eroii săi? E vorba de o apologie sau, dimpotrivă, de reprezentarea unui faliment?! Întrebarea este importantă şi legitimă, şi trebuie spus că Eliade este destul de ambiguu cu privire la situarea sa reală, ceea ce poate fi totuşi o calitate. Ca şi alţi critici, Coculescu acuză „incapacitatea epică“ a autorului: „Însă principala carenţă epică a dlui. Mircea Eliade, căci e într-adevăr o adevărată incapacitate epică – o socotim de altfel provizorie – se explică prin subiectiviatatea autorului. Eroii săi nu se vădesc autonomi, ci numai faţete diverse ale dialecticii sale.“127 Eliade va ţine cont de toate aceste reproşuri şi va încerca în Huliganii să dea un roman în care invenţia epică şi personajele să devină mult mai puternice.

Întoarcerea