din rai128 este în primul rând un roman al discursurilor despre problematica generaţiei tinerilor furioşi, comunişti, legionari, apolitici, asociali, intelectuali, dar toţi mânaţi de revoltă şi de voinţa de a se impune lumii şi celorlalţi cu puterea unei afirmaţii istorice. „Să faci din viaţa ta un zid contra morţii, contra haosului; să te creezi pe tine ca om adevărat, om întreg, ca dintr-o bucată de granit; asta înseamnă un sens al existenţei, singurul sens: să te faci, bucată cu bucată, împotriva tuturor slăbiciunilor, a tentaţiilor, a căderilor. Restul, oamenii de paie, larve, întuneric...“ 129 Voinţa de devenire este motorul intern al fiecărui personaj, micul său vehicul ontologic care va ceda până la urmă în faţa eşecului şi al dezordinii. Toate personajele vorbesc enorm, fără rest, ceea ce conduce la impresia de artificial şi retorism, iar intriga nu se încheagă în nici un fel. Eroul eliadian este aici mai mult discurs decât acţiune, iar conştiinţa tragică, care este şi ea un mit personal al lui Eliade nu reuşeşte să devină poveste credibilă şi univers romanesc conturat în substanţa sa. Ceea ce prezidează încă în Întoarcerea din Rai este conştiinţa ideologică a autorului, care nu creează atât personaje, cât voci într-un vacarm al vocilor dezlănţuite, manipulate de un spirit geometric şi nu de un spirit al fineţii desenului romanesc. Pasta rămâne groasă fără a primi contururile definite ale unei linii în cărbune condus cu siguranţă.

Generaţia lui Eliade, cea romanescă, pare a circula în subteranele societăţii care este încă indiferentă, care nu sesizează imensul receptacol metafizic care este această magmă vibratilă a corectorilor, a profesorilor, a cinicilor, a violenţilor, a corupţilor sexual care îşi exhibă libertatea prin cerebralitate şi prin cinism sexual. Moravurile sunt în primul rând antiburgheze, sfidează, vor să arunce în aer lumea care nu le-a lăsat nimic altceva decât dreptul la revoltă, măcar la cea interioară. Iată poza lui Eleazar: „- Dacă aş avea puteri, i-aş schilodi... Aş pune dinamită la Universitate, aş arde Academia şi aş biciui pe toţi credincioşii. Să se înroşească cerul, mă; să se cureţe lumea prin foc. Vă pierdeţi timpul scriind şi uneltiind; nu v-ascultă nimeni. Dinamită, asta trebuie. Dacă n-ar fi nişte atei caraghioşi, m-aş înscrie la comunişti...“ 130 Discursurile care pun în scenă personajele şi ideologiile lor diverse sunt permanent asamblate după o logică a contrariului care este menit să construiască dialogul acestor personaje, dar fatalmente personajele nu reuşesc să comunice, dialogul sucombă în scene dramatizate, dar nu şi dramatice pentru că le lipseşte tensiunea interioară reală, nu cea ideologică care există din belşug. Vocile personajelor sunt inundate de cuvântul străin împrumutat discursului ideologic, cultural sau politic, nu sunt genuine şi nu au o logică proprie, ineluctabilă, de aceea nici nu conving, nu rămân în memorie. Vocile aduc cu ele toate aluviunile miturilor vehiculate în epocă: supraomul, colectivitatea, ordinea totalitară, noul ev mediu etc. 131

Există aici câteva personaje care fac experienţa creaţiei, scriu cărţi, romane sau tratate; David Dragu, care este şi eroul unui conflict între generaţii, conflictul cu tatăl său, Emilian, care va participa la lupta de la atelierele Griviţa şi va ucide, Lazarovici. Toţi aceştia au mistica intelectualităţii şi a creaţiei ca unică putere de a te opune istoriei, de a purta stigmatul adevăratei înţelegeri: „Probabil că nu sunt mai mult de jumătate duzină de oameni intelligenţi, virili şi liberi. Restul sunt monştri intelectuali sau creiere cari şi-au oprit creşterea la 11 ani“. 132 Cuvintele aparţin lui Paul Anicet, personajul care este singurul care va finaliza efortul acesta al contorsionării monologale spre atingerea şi exerciţiul unei conştiinţe tragice, o va face prin sinucidere, devenind astfel figura emblematică a generaţiei care cade, care ratează, dar o face prin propriile mijloace şi la propria alegere. „Încercă să repete jocul mental. Nu fi slab, Pavele, nu fi prost!...Zadarnic.Tremura numai. Un dezgust fără margini. Fie şi aşa. Păcat. Haide, mai e timp, oricând e timp. Haide, acum!...Dar sentimentul de ciudă şi de risipire stăruia. Îmi ratez şi moartea...Uite unde am ajuns...Închise ochii. Sunt multe stele pe cer; haide sunt multe stele... Simţi un dor nebun, stupid, să se pipăie, să-şi lunece mâna pe tot trupul. Slăbiciunea aceasta îl enervă. Apropie ţeava revolverului de gură, aşteptă o clipă – apoi trase, fără motiv. Trupul tot i se zgudui. Mâna stângă încercă să se pipăie, dar rămase moale, atârnând de piept. În acea clipă dori toate lucrurile, ca într-o căzătură fără sfârşit, o lunecare vertiginoasă către un fund de nimeni ştiut“ 133 Lăsând la o parte eşecul stilistic al scenei, sinuciderea lui Pavel Anicet închide în ea însăşi căderea întregii generaţii, spulberarea acestei tensiuni puse în scenă în roman. Drama conştiinţei nefericite se soluţionează în moarte sau în pasivitate, adică în moartea civilă, în compromis.

Deloc paradoxal, personajele lui Eliade sunt mai degrabă cioraniene decât eliadiene, toată această stilistică a exasperării şi a cinismului, clamarea imposibilităţii de a accede la sens, tema sinuciderii este în esenţă cioraniană. Pesimism, conştiinţă tragică, iraţional, urgenţă a ireductibilului, toate teme cioraniene prin excelenţă: “Vremii noastre îi e sortită misiunea de a lichida cu optimismul. Necesitatea de a privi lucrurile în faţă, de a renunţa la autoiluzionare, de a prinde destinul imanent fiinţei omului, de a învia o sensibilitate tragică şi de a purifica pesimismul de sentimentalism, constituie aspecte care dau semnificaţie cu totul particulară meomentului istoric actual.“134 Există aici un tezism distinct în bună măsură faţă de cel eliadian, este retorica cioraniană care începe deja să se clasicizeze în epoca în care Eliade îşi scrie şi publică romanele „existenţialiste“, şi care contaminează discursul romanesc eliadian.

Romanul este o încercare interesantă, unică în felul ei în literatura interbelică, şi chiar în întreaga literatură română. Fără a