avea o intrigă reală, romanul se construieşte pe o anume frenezie a vitalismului, a ambiţiei, a cinismului, chiar a unui anume sadism al unei întregi pleiade de personaje cinice, ironice, monocorde şi erotomane. Atmosfera romanului e dată de această pasiune amorfă şi încordată a tuturor pentru sex, căutare febrilă a nu se ştie ce, toate aceste montate într-un Bucureşti fermentat de revolte diverse, un Bucureşti mai violent, mai anxios, cu mult mai mulţi posedaţi decît în orice altă „cronică“ romanescă. Scriitura lui Eliade este cu puţin mai sigură, mai solidă decât în Maitrey. Eliade încearcă aici o construcţie alertă, cu prim-planuri cinematografice, cu panoramări, cu monologuri interioare, cu gesturi apropiate de recuzita lui Malraux, de data aceasta.

Întoarcerea… este romanul generaţiei, cu el Eliade vrea să impună un stil, o problematică, chiar un tip de compoziţie. Dar mai ales o întreagă şi damnată „comedie umană“ care trebuie să circule prin subteranele României şi să o facă să explodeze politic şi metafizic.135 Eliade pariază aici major pe vâna sa de romancier şi de spiritus rector al unei tinere Românii metafizice. Eliade se vrea obiectivat deplin în această umanitate nouă care trebuie să ajungă la suprafaţa istoriei. Vrea să fie un cuceritor, un erou al timpului său. Acesta este pariul esenţial al tânărului autor, şef de generaţie şi şef de şcoală.

Dar cine şi cum sunt de fapt personajele comediei sale umane? Personajele sale au permanent frisoane, sunt dominaţi psihic de complexe, unii sunt aproape monomaniaci, permanent excitaţi, sunt febrili, dinamici şi practică cinismul cel mai frust, sunt toţi în afara oricărei morale, exersând „etica vidului“, a căutării şi frisonului sexual. Cu toţii acţioneaza împotriva moralei, împotriva hoitului burghez, împotriva României hoiturilor politice. Semieroi şi semipersonaje desenează cu toţii o umanitate agitată şi damnată. Ca mai toate romanele sale, nici acesta nu are adâncime, nu are clar-obscur, se spune totul, se înţelege totul, se arată totul. Sunt unele profiluri reuşite, în mod cert.

Ce fac personajele lui Eliade? Discută, perorează, acuză, monologhează şi dialoghează foarte puţin. Comunicarea nu are loc, şi asta fără a fi o temă a romanului, deşi există necomunicarea între generaţii, de exemplu cei doi Dragu, tatăl şi fiul. Eroii eliadieni sunt cu toţii nişte adolescenţi teribili, maturitatea nu e dcât clamată, gesturile nu se armonizează cu ideile, ideile sunt covârşite de verbiaj, totul fiind cuprins de un anume retorism de care Eliade nu se poate debarasa, deşi este evident că face eforturi să-l controleze, să-l limiteze. Pentru a nu fi acuzat că a creat numai eroi intelectuali fără violenţa acţiunii reale, Eliade îşi pune eroii să acţioneze frenetic, mai întâi vorbesc, gesticulează, apoi merg la bordel sau violează, după care unii dintre ei acţionează istoric, ca Emilian, comunistul complet utopic, un personaj căruia i se construieşte o poveste complet neverosimilă, nesusţinută de trama roamnescă. Emilian, comunistul care ucide şi apoi se căieşte, revoluţionarul care urăşte, iar ura aceasta îl pregătşte pentru crimă.

Pavel Anicet este prins în cochilia autodistrugerii prin eros: iubeşte două femei simultan, Una şi Ghighi, nici una dintre ele nedevenind un personaj bine conturat. Pavel Anicet este totuşi cel mai bine conturat personaj, cel mai logic, cel mai consecvent. Revolta lui este deplin interioară, e sugerată şi moştenirea unei drame de familie (ereditatea pe linie paternă), Anicet nu are ambiţii sociale, în nici un sens. „Acţiunea“ sa este pregătirea pentru moarte, iar aici moartea este cunoaştere, moment al adevărului, al depăşirii iluziei şi facticităţii (cu un termen heideggerian). Care este soluţia Anicet? „Nu e vorba de moartea personală, de sinucidere, de toate stupidităţile astea. Ci moartea ca o existenţă concretă, ca o altă viaţă, mai plină, mai eternă decât efemera noastră eternitate… Nu ştiu dacă… (…) Ei bine, o astfel de moarte ar putea fi o tentaţie pentru mulţi… (…) Nu, e cu totul altceva, nu ştiu cum să mă exprim mai bine. Moartea ca o victorie, ca o întregire. Nu moartea din desperare, nu din frică. Cel care moare într-un ceas de deznădehde cumplită, de durere, şi-a ratat complet viaţa. Dar un extaz? Dar o aşteptare?...“136Anicet transcrie aici o înţelegere a morţii din gândirea indiană, filtrată îndestul pentru a nu putea fi considerată doar o iluzie livrescă. Moartea ca eliberare, ca destin al fiinţei dincolo de biologic, de materialitatea prezenţei vii, moartea ca eternitate vie, ca dincolo de iluzie, de Maya. Există în Oceanografie un eseu foarte interesant numit Despre un anumit sentiment al morţii în care Eliade face această mică teorie a morţii ca dincolo al fiinţei. „ Miracolul morţii nu constă în ceea ce sfârşeşte ea, ci în ceea ce începe. […] ce nu cunoaşte nimeni este începutul de după moarte.“137 Moartea este trecere poate spre adevărul fiinţei. Acest sentiment al morţii îl conduce pe Anicet la dorinţa morţii şi la gestul final. Pavel Anicet ajunge la sinucidere, iar acest curs al dramei, care urmează gândirea intimă a eroului, este urmat cu o logică internă pe care o putem accepta şi evalua. Verbiajul lui Anicet devine fatum interior, logică intrinsecă a destinului.

Eliade explică titlul romanului ca fiind metafora sfârşitului epocii paradisiace a României Mari. Întoarerea din rai ar fi în concluzie îmbarcarea pentru călătoria fatală pe oceanul unei istorii care nu mai amână prezenţa fatalităţii destinului tragic. Ce putea să-i dea lui Eliade acest sentiment apocaliptic imediat? Fascismele zilei, violenţa unei istorii din ce în ce mai nerăbdătoare cu iluziile naivităţii? Cred ca e vorba, mai degrabă, de un program personal al autorului Eliade, un program ideologic şi epic totodată. Tema omului nou este o tema importantă pentru Eliade şi pentru întreaga epocă, şi este chiar tema ideologică a romanului. Eliade propune deci o temă la modă şi se proune şi pe sine odată cu ea. Eliade, autorul, trebuie să fie cel ce reuşeşte să