citească istoria esenţială a epocii şi acela care trebuie să ofere sensul curgerii istoriei. E aici nu numai un pariu romanesc, ci şi unul ideologic şi unul în termeni de putere intelectuală. Dacă Eliade reuşeşte sa citească istoria, atunci Eliade obţine victoria, el devine eroul propriei opere şi prin aceasta eroul celorlalţi, eroul din viaţa celorlalţi. Nu este aici altceva decât voinţa de esenţial a oricărui intelectual veritabil, al oricărui creator care se vrea viu şi important. Desigur, Eliade are de al bun început acest impetus intelectual şi voliţional de a deveni un erou, o categorie importantă pentru cogito-ul eliadian.

Omul nou al eposului romanesc (şi românesc) trebuie să fie omul energic, vital, care depăşeşte dihotomia subomului balcanic şi mioritic comun, între creaţie şi istorie, între intelect şi voinţă, depăşire care este una, tebuie să fie, de tip hegelian (Aufhebung), o depăşire care înglobează ceea ce depăşeşte, dar pe un alt plan, superior. Această umanitate epică trebuie să anihileze cealaltă umanitate, dizolvantă şi irelevantă pentru devenirea spiritului în istorie. Este chiar ceea ce fac eroii eliadieni în ambele romane ale ciclului, suprimă, dizolvă, depăşesc. Omul nou huliganic eliadian este mai degrabă un nihilist decât orice altceva, el nu mai construieşte nimic, ci pare a afirma doar un sens metafizic al apocalipticului în numele unor valori metafizice, chiar dacă uneori ele mai au tangenţe cu politicul.138

Eliade urmăreşte aici o temă personală, o temă a filozofiei sale pe care o dezvoltă şi în eseistică. De asemenea, Întoarcerea… trebuie să fie romanul unei revoluţii epice în proza românească. Eliade se dovedeşte încă o dată pe deplin modernist vehiculând un program al modernismului din punct de vedere estetic. Nu e mai puţin adevărat că modernă era în epocă tocmai revoluţia.

Una din mizele lui Eliade este totuşi demonstraţia riscului enorm al metafizicii revoltei cu indiferent ce temei, personajele ratează tocmai din preaplinul unei conştiinţe noi, dar fatal tarate de isterie şi sterilitate. E în pariul eliadian al epicii omului nou o undă de moralism sever, până la urmă.

Huliganii139, al doilea roman al generaţiei pierdute, este un pariu cu sine însuşi pentru Eliade, care încearcă să răspundă astfel criticilor primului roman.140

În Memorii Eliade notează cu privire la Huliganii: „Acţiunea se concentra, de altfel, în jurul lui Petru şi al prietenului lui, Alexandru Pleşa. Fiecare din ei ilustra, în felul lui, un mod de a fi în lume, pe care-l numisem „huliganic“, pentru că implica în acelaşi timp o inconştienţă împinsă până la cruzime şi o încredere absolută în ei înşişi. Sensul curent al termenului huligan se referea la grupările de tineri antisemiţi, gata să spargă geamuri sau capete, să atace şi să jefuiască sinagogi, să ardă cărţi. Nimic din toate acestea nu se întâmpla în romanul meu. Contextul politic, adică mai precis antisemit, al „huliganismului“ era cu desăvârşire absent. Cu toate acestea, purtarea unui Petru Anicet, Pleşa sau Mitică Gheorghiu era tot atât de violentă şi iresponsabilă ca a oricărui huligan de rând. Ceea ce deosebea personajele romanului meu de alţi tineri dinaintea lor sau contemporani cu ei, era, pe de-o parte, brutalitatea cu care intreseră în viaţă, iar, pe de altă parte, certitudinea lor că, dacă „vor învinge“ li se va da dreptate. Evident, nu era vorba de o victorie exterioară, dobândită prin parvenitism sau oportunism politic, ci de împlinirea propriului destin. […] Acest strident amoralism a făcut pe unii critici, îndeosebi pe G. Călinescu, să vorbească de „gidismul“meu. […] Pe de altă parte, voiam să dau un anumit prestigiu existenţial şi axiologic unor comportamente româneşti, care fuseseră până atunci interpretate exclusiv sociologic sau condamnate, moralizant, în literatură. […] „Huliganii“ mei existau însă pe un alt nivel. Ceea ce îi interesa în primul rând era dobândirea unui mod de a fi care le-ar fi îngăduit, pe de-o parte, să „creeze“ , iar pe de altă parte, să „triumfe în Istorie“. Mai mult decât eroii lui Gide, „huliganii“ mei se asemănau cu anumiţi eroi ai Renaşterii italiene. Credeam în posibilităţile unei Renaşteri româneşti şi de aceea îmi îngăduiam se descriu asemenea eroi. Dar, pe de altă parte, îmi era teamă că „Istoria“ ne va împiedica s-o înfăptuim. Cu deznădejde, încercam să-mi închipui ce-ar fi fost de făcut. De un singur lucru eram sigur: excesivul intelectualism al personajelor din Întoarcerea din Rai, obsesiile, idiosincraziile lor, teama lor de „ratare“ – toate acestea erau depăsite. Retragerea din faţa Istoriei, acceptarea tradiţionalului destin al intelectualului român – de a „rata“ sau de a supravieţui umil la periferia societăţii – nu mi se părea o soluţie. […] Huliganii mei izbutiseră să rezolve dilema prin ceea ce numeam pe atunci „soluţia gordianică“. Dovedeau astfel că participă la un alt mod de a exista româneşte decât intelectualii din romanele lui Cezar Petrescu.“141

Consideraţiile din acest lung citat sunt importante pentru viziunea lui Eliade însuşi despre opera sa, despre ciclul Întoarcerii din rai. Să înregistrăm cu atenţie, în primul rând, această formulă: „huliganii mei“, care nu poate semnifica decât o relaţie cvasifilială între autor şi personajele sale pentru care simte enorm. Huliganii sunt deci un pariu cu întreaga literatură românească de pănă la momentul apariţiei romanului şi par să facă parte dintr-o revoluţie romanescă pe care Eliade o vedea împlinându-se pentru a da alte coordonate reprezentării societăţii româneşti. Posibil o revoluţie a reprezentării intelectualilor, care nu trebuie să fie eternii învinşi ai societăţii, ai istoriei şi ai unei burghezii avide. Intelectuali puternci, avizi ei înşişi de victorii, de roluri sociale şi politice, ceea ce trădează o obsesie eliadiană mai veche, a curajului intelectualului şi a destinului său. În fond, Nae Ionescu era şi aici un model, întrucât era un intelectual puternic, o voce