publică cu un rol politic semnificativ, era un intelectual care reuşise. Renaşterea românească, şi ea o temă consistentă la Eliade, însemna tocmai această apariţie a unui om nou neatenuat, departe de mediocritatea curentă a vieţii sociale şi intelectuale româneşti. Eliade conferă personajelor sale această calitate absolută a curajului, atât celor pozitive, cât şi celor negative, care ajung astfel uşor la cinism şi amoralism. „Huliganul“ este tipul de om care nu poate să nu aibă voinţa de a reuşi, de a se impune ca un fatum tuturor celorlalţi. Ceea ce îi caracterizează în mod fundamental este voinţa, voinţa de putere, voinţa de a fi şi de a deveni. Este aici în fond şi o temă veche balzaciană, pe care romancierul Eliade o va prelua şi o va utiliza pentru propriul univers romanesc. Trimiterea la Renaşterea italiană, oricât de prezumţioasă, trebuie înţeleasă în aceeaşi ordine de idei, crearea unui tip uman care să se înalţe deasupra mediocrităţii. Trebuie să observăm că Eliade este departe aici de orice temă a spiritualismului, universul său rămâne unul dominat de vitalism şi apologia voinţei virile de recunoaştere. Psihologia sa nu depăşeşte aceste limite, care sunt mai degrabă ideologice şi pragmatice. Creaţia cultuală însăşi este văzută ca voinţă împlinită. Lectura lui Nietzsche în această epocă l-ar fi făcut poate pe Eliade să-şi dea seama că există similitudini remarcabile între „huliganismul“ său şi nihilismul supraomului care trebuie să vină. Violenţa reducerii bătrânilor la insignifianţă, moralitatea privită ca nihilism axiologic, toate teme fundamentale ale gândirii lui Nietzsche.142

Este foarte interesant că Eliade este totuşi aici un romancier al nihilismului, în sensul în care gândirea sa vehiculează, chiar dacă edulcorate, psihologizate şi estetizate, teme ale nihilismului. Nu este desigur vorba de a confunda autorul cu personajele sale, dar trebuie înţeleasă just pulsiunea care face din Eliade autorul acestor romane ale vitalismului amoralist. Toată această pleiadă de personaje care vor toate o distrugere a ordinii existente pentru a înălţa o alta reprezentată de ei înşişi construiesc o lume a anihilării vechilor valori, a anihilării vechii lumi care trebuie să facă loc unei lumi noi, unor noi valori. Tot în Memorii, Eliade notează: „(…) Huliganii era, şi trebuia să fie, o carte violentă, iar, pe de altă parte, inconştient, mă răzbunam, scriind-o, împotriva existenţei potolite, aşezate, pe care o acceptasem. Era un protest al unei părţi din mine împotriva acelui care hotărâse să trăiască acest fel de viaţă. Dar, cum mi-am dat seama mai târziu, deocamdată era preferabil ca asemenea proteste să-şi găsească expresia într-un roman…“143 Voinţa sa de a crea cultural nu poate ascunde, cred, această pulsiune nihilistă pe care romanele o exhibă. Aici „condiţia umană“ este pentru Eliade subiectul unei depăşiri în sensul unei aruncări în abisul violent al voinţei de a fi şi de a deveni. Spre deosebire de eroii lui Malraux, dacă putem compara totuşi romanele celor doi, eroii lui Eliade nu cunosc mitul revoluţiei cu adevărat, iar transcendenţa vidă a Dumnezeului creştin nu este locuită de revoluţie sau de solidaritate, de adevăr sau lupta pentru propria umanitate sau pentru umanitatea celorlaţi, ci, dimpotrivă aceştia nu cunosc decât surda încrâncenare în povestea insdidioasă a propreiei voinţe de a fi ceva sau cineva într-o nouă ordine care trebuie să anihileze, nu se ştie cum şi de către cine, vechea ordine de lucruri. În acest sens, romanele lui Eliade lasă în urmă tema condiţiei umane pentru tema nihilismului care creşte din cultul egoismului şi al durităţii, al cinismului. Aici depăşirea se face în sensul cultului eului, al disoluţiei umanităţii convenţionale în necesitatea voinţei de transformare. Mai târziu Eliade va închide această etapă, odată cu maturizarea deplină şi cu renunţarea la epica „existenţialistă“ pentru literatura mitului şi a simbolului, ca expresie eliberării, a transcenderii fenomenalului nu prin exerciţiul suveran al voinţei, care ramâne doar iluzie şi magie a eului fenomenal, ci prin saltul către libertatea spiritului. Noaptea de Sânziene este parabola acestei transformări a eului şi a lumii sale. Decorul social şi psihologic al gândirii eliadiene cade, dispare, anihilat fiind de această propensiune spre autenticitatea arhetipală. Această întoarcere spre sine se petrece între anii 1937-1945, incluzând aici experienţa de intelectual afiliat Legiunii, primul exil, războiul şi apoi exilul definitiv, început în 1945.

Formula aleasă pentru Huliganii este mai clasică, mult mai temperată, totuşi este evidentă şi aici influenţa tehnicii literare a lui Aldous Huxley. Eliade face aici cu minuţie operă de prozator solid realist, atent la construcţia lumii romaneşti, la personaje, la relaţiile dintre ele, finalizează raporturile născute din tensiunile intrigii, într-un cuvânt devine regizorul atent al scenei propuse.144 Personajele nu mai sunt aici numai voci care clamează indefinit şi perpetuu propria maladie existenţială, ci adevărate figuri care mişcă lumea în care trăiesc şi îi conferă realitate şi dinamism. Universul romanesc din Huliganii este mai riguros, romanul se ia pe sine în serios.

Problematica romanului, experienţa huliganică, este scutită şi ea de accentele ascuţite din Întoarcerea..., încărcătura ideologică a romanului este deliberat scăzută pentru a face loc desfăşurării logici romanşti intrinseci. David Dragu, Petru Anicet, Alexandru Pleşa, Cezar Tomescu, Eleazar continuă dialogul asupra temelor obsedante, dar o fac într-un ritm nou şi cu o altă tonalitate. Există în mod clar o deliberată ţinere sub un control strict a eseului ideologic, a teoriei, pentru a favoriza logica romanescă tradiţională. Critica vremii s-a lăsat sedusă de monumentalitatea romanului în care a văzut seriozitate şi efort pentru construcţie.

„David Dragu se închise de vreme în cameră. Îşi scoase ochelarii, şi se plimba de la un capăt la celălalt al odăii, pripit, ca şi cum ar fi avut de rezolvat o problemă gravă şi urgentă. Nu se gîndea, totuşi la nimic precis. Se simţea antrenat de un sentiment obscur, puternic, pe care nu-l putea preciza, în faţa căruia nu ştia cum să lupte.