O vagă nemulţumire de sine, o furie stupidă împotriva situaţiei de acum – împotriva „prezentului“ întreg, care cuprinde şi cariera lui de profesor şi autor, şi împrejurarea că se află în vilegiatură, înconjurat de oameni atenuaţi, de prieteni întâmplători, de cunoscuţi de duzină. Nu ştia precis ceea ce îl nemulţumeşte şi îl umileşte. Nu ştia de unde izvorăşte sentimentul acela deprimant de ratare, de mediocritate, de bătrâneţe. Nici n-a împlinit încă 30 de ani, îşi spuse el ca să se liniştească. Oricînd o pot lua de la început, pot porni pe alt drum, pot face altceva... Dar nu aici zăcea izvorul acelui furios dezgust faţă de el şi de prezent. Avea o vagă impresie că el totuşi e un ratat, fibrele lui intime sunt mediocre. Şi totuşi nu-şi putea preciza nimic. Simţea numai că şi el, ca toţi ceilalţi, trecuse pe lângă ţintă fără să o vadă....“ 145 Această pagină de autoanaliză a lui David Dragu, mediată de vocea naratorului, descoperă resorturile intime ale psihologiei personajului cu conştiinţă nefericită. Dragu, ca şi Petru Anicet, este o conştiinţă torturată nu de angoasa libertăţii, deci a adevărului, ci de impulsul imperativ al afirmării, al pariului cu sine şi cu ceilalţi într-o lume în care recunoşterea este esenţială pentru că poate confirma însăşi existenţa sinelui propriu. Cu mai multă claritate această caracteristică a eroilor turmentaţi iese la iveală aici în Huliganii, unde galeria personajelor este mai puţin numeroasă, iar raporturile mai bine ordonate. Teroarea faţă de ratare este unul din resorturile fundamentale ale eroului conştiinţei nefericite din romanele lui Eliade, ceea ce demonstrează o legătură puternică e eroului eliadian cu galeria personajelor care îl preced şi o problematică socială a romanului „existenţialist“ eliadian mult mai bine conturată decît s-ar fi putut crede. Fondul conştiinţei romaneşti este dominat la Eliade de arhitectura clasic realistă a lumii epicului, Eliade nu este un novator în esenţă, deşi a încercat să utilizeze uneltele la modă. Eroi săi sunt desigur moderni, mai ales pentru că sunt permanent în criză, dar fibra lor romanescă este clasic realistă. Conştiinţa eroului eliadian este o conştiinţă a problematicului, dar fiinţa însăşi a personajului nu se dizolvă în vâltoarea conflictului sau a aventurii. Singura excepţie, Pavel Anicet din Întoarcerea... care se sinucide împlinind aventura experienţei actului gratuit, adică liber. În rest, conştiinţa majorităţii personajelor eliadiene rămâne orientată spre social, spre necesitatea recunoaşterii sociale, aventura lor este una care trebuie validată social, trebuie să aibă succes. Victoria socială este una importantă în acest univers care se vrea mai degrabă orientat spre metafizică, spre problema mântuirii, decât spre problema recunoaşterii sociale.

În Huliganii Eliade încearcă să definească un univers romanesc mult mai dens şi mult mai ordonat, personajele se mişcă după o logică proprie mai riguros construită şi tind să alcătuiască o lume finită şi mult mai credibilă. Acuzat de proză ideologică, Eliade aşteaptă de data aceasta pagina 182 pentru a lăsa lui David Dragu misiunea de a explica miza cărţii: „...Există un singur debut fericit în viaţă; experienţa huliganică. Să nu respecţi nimic, să nu crezi decât în tine, în tinereţea ta, în biologia ta, dacă vrei... Cine nu debutează aşa, faţă de el însuşi sau faţă de lume, - nu va crea nimic. Să poţi uita adevărurile, să ai atâta viaţă în tine încât adevărurile să nu te poată pătrunde, nici intimida – iată vocaţia de huligan...“ 146 Sunt cuvintele lui David Dragu adresate lui Alexandru Pleşa într-un fel de testament al unui fost huligan, acum dezamăgit şi neputincios. Experienţa huliganică este, înţelegem, experienţa autenticităţii, a revoltei, a vieţii care se răscoală, se opune mecanicii absurde a unei lumi burgheze, stătute, care nu oferă decât conformarea şi conformismul. Huliganul este eroul voluntar gata să treacă peste limitele impuse pentru a căuta sau impune noi limite şi noi sensuri. Conştiinţa huliganică nu este de fapt o conştiinţă scindată, ci o conştiinţă turmentată de voinţa puternică de a învinge, huliganul îşi propria sa normă lumii atenuate care îl înconjoară. Huliganismul este vitalitate şi prin aceasta, de abia, metafizică, aici nimeni nu contemplă, ci se vrea cu ardoare şi se acţionează. Huliganul este liber pentru că este puternic, mult mai puternic decât toată această lume care moare sau doar dispare în pasivitate. Numai că activismul vitalist huliganic este minat de un viciu fundamental – nu are nici o întemeiere, nu găseşte nici un sens, nu revelează nici o miză, de aceea aproape toţi sunt condamnaţi la degringoladă. În mod esenţial huliganul nu are o psihologie, ci doar o conştiinţă turmentată care caută mereu soluţii raportându-se la problematici şi nu la oameni. Alexandru Pleşa, de exemplu, va face o cerere în căsătorie numai pentru a demonstra (lui David Dragu) că este un om lliber şi deci puternic, capabil de asumarea oricărei responsabilităţi sau a oricărui hazard. Ce este huliganismul? „Între ei (este vorba de huliganii-spărgători de geamuri; nota mea) şi d-ta nu este nici o deosebire calitativă. Aveţi aceeaşi structură, fireşte; aceeaşi vocaţie. Totala ignorare a adevărurilor, o ordinei, a maturităţilor. Unii sparg geamuri, alţii afirmă că lumea începe prin ei. Ce superb! Ce vitalitate orgolioasă! Să împarţi lumea în vii şi morţi – sau în răi şi buni, aşa cum o simplă judecată de valoare, sau cu un singur geam spart – îţi dai seama ce violentă afirmare vitală înseamnă gestul acesta?“147

Mai târziu, discuţia dintre Eleazar şi David Dragu va edifica asupra a două puncte de vedere deosebite despre esenţa huliganismului. Eleazar este probabil prototipul legionarului care este interesat doar de destinul colectivităţii naţionale, respingând experienţele individuale în numele acestei iubiri de neam care trebuie să ducă la revoluţia naţională. David Dragu apără, în schimb, experinţa individuală, singulară, lupta cu propriul înger, cu propriul destin, pentru victoria asupra morţii şi ratării. Socialul nu are statut ontic, nu reprezintă o miză metafizică.148