class="body">Dacă huliganismul implică totodată conştiinţa unei elecţiuni, există în roman un destin al turpitudinii şi al conştiinţei joase; Mitică Gheorghiu este, cred, dublul demonic şi fanfaron al huliganului Petru Anicet sau al oricărui altuia dintre ei. Aventura sordidă a personajului este minuţios urmărită devenind practic un ax al romanului. Tribulaţiile erotice ale lui Mitică Gheorghiu, obsesia sa joasă, confuzia enormă alcătuiesc o tramă care ocupă un spaţiu enorm în roman şi singura explicaţie logică este că autorul a făcut din aventura personajului său limita de jos a lumii desenate de evoluţia celorlalte personaje. Paginile despre Mitică Gheorghiu sunt mai degrabă naturaliste şi atestă în mod surprinzător o anumită pasiune a satyricon-ului la prozatorul Eliade.

Galeria eroilor din Huliganii cuprinde şi câteva femei, portrete mult mai bine realizate decât în Întoarcerea..., personaje feminine care participă la nodul de tensiuni al romanului şi contribuie astfel la desfăşurarea intrigii romaneşti. Mama lui Petru Anicet, Anişoara, Marcella, Nora toate figuri feminine nu întru totul remarcabile, mai degrabă fără adâncime, dar contribuind la desenul mai precis al epicii din acest roman al lui Eliade, care va fi ultima încercare de a forţa epic mitul generaţiei tinere în destinul literaturii româneşti interbelice. Spre deosebire de bărbaţi, femeile vorbesc mai puţin şi reuşesc să închege o psihologie, chiar dacă nu fină, cel puţin veridică. Femeile din roman atestă odată în plus pasiunea eliadiană pentru romanul clasic realist de tradiţie balzaciană şi standhaliană minat desigur de miezul profund poetic, romantic şi vizionar sau pur şi simplu de pasiunea intelectualismlului ca doctrină a inteligenţei integrale.

După Huliganii, Eliade încetează să-şi mai pună problema generaţiei în universul romanesc. Urmează în biografia sa apropierea de Legiune, o publicistică şi ea din ce în ce mai mai angajată, iar în planul prozei, compensatoriu într-o anumită măsură, construcţia riguroasă, permanentă a universului fantastic. Istoria părea că se afundă în tragic şi dilematic şi nu mai putea fi urmată în planul prozei „existenţialiste“. Ciudat, pentru că tocmai acum, odată ce „tragedia“ se declanşase, Eliade ar fi trebuit sau ar fi putut să scrie romanul unei analitici existenţiale palpabile, reale, al generaţiei sale sau, în sfârşit, al unei existenţe oarecre a acelei epoci de eşec generalizat şi repetat. O generaţie care intră în conflict cu statul, o generaţie, adică oameni legaţi prin ceva esenţial în răspunsul dat istoriei, care sfârşeşte în execuţii, pe caldarâm, în închisori şi în linia întâi a frontului, ca pedeapsă exemplară. Confruntarea cu istoria era aici maximă, iar tensiunea enormă, insuportabilă. N-ar fi interesat fenomenul concret, încărcătura sa politică specifică, ci analitica unei sau unor existenţe sfâşiate în ele însele şi apoi devorate de războiul civil. Eliade trece pe lângă acest pariu esenţial cu epoca, cu literatura română, cu propria operă. Se va întoarce târziu, după război cu Noaptea de sânziene, dar acolo e deja altceva, o altă altă poveste, un alt unghi, în fond, o postistorie scrisă dintr-un punct alfa al unei transcendenţe mereu sperate.149

Huliganii vrea să construiască imaginea unei epoci şi a unei generaţii, să construiască conflictul esenţial al epocii, dar desenul său epic nu constituie totuşi o reuşita majoră. Care este conflictul adevărat, ce îi leagă sau dezleagă pe aceşti oameni de ei înşişi, de istorie, de morală, de metafizică, de Dumnezeu. Unde este miezul fierbinte al acestor vieţi măcinate, pierdute, ratate? Simpla confuzie, simpla dezarticulare a logicii, discursului nu pot descrie esenţialul acestui conflict interior. Este o scădere a romanului această imprecizie a desenului şi a construcţiei. În fond, Eliade ratează psihologia acestor eroi căzuţi, personaje întâmplătoare într-un roman care nu reuşeşte să-i cuprindă.

Eliade însuşi, la cererea editorului său, ia cuvântul pentru apărarea ciclului său romanesc şi încearcă să expliciteze sensul întregului şi al părţilor totodată: „ Ceea ce pare acum excesiv de sălbatic şi excesiv de „cardiac“ în Huliganii – se va atenua când ciclul va fi completat. […] „Huliganismul“ reprezintă o adoua adolescenţă; el reia motivele dominante ale adolescenţei (sexualitatea, egocentrismul, magnifica încredere în sine) şi le împleteşte cu un motiv nou, care u exista în adolescenţă: teama ascunsă de ratare, groaza de a fi păcăliţi de viaţă. […] Cu etapa care urmează Huliganilor – etapă a dragostei, a ieşirii din magic – destinul personajelor mele începe să se clarifice. Sunt oameni care vor crea – şi alţii care vor rata. Sunt unii care vor trăi – sunt alţii care pot aştepta de-acum moartea.“150

Romanul a fost primit bine de critică, deşi rămâneau prezente mai vechile reproşuri. Şerban Cioculescu în cronica sa151 va lăuda invenţia epică, de data aceasta în sfârşit prezentă. Pasul înapoi pe care îl face Eliade, de la avangardă la fresca socială à la Cezar Petrescu prinde, romanul fiind mult mai bine primit de critică şi de public. Vedem aici fractura interioară a „eposului“ eliadian: „revoluţie metafizică“ a conţinutului în termenii frescei sociale a realismului clasic. Eliade nu-şi poate permite să fie respins şi atunci adoptă metodele care au curs în epocă pentru a salva ciclul romaesc al Întoarcerii din rai. Eugen Ionescu critică nonumanitatea personajelor lui Eliade: „De fapt, ei nu trăiesc o „ignorare a adevărurilor“, ci o „ignoranţă liberă liniştită“. O „întoarcere la zoologie“. […] În Huliganii, amoralitatea câştigată de la început face ca, adesea, romanul să nu intereseze, să nu doară, să nu aibă valoare, - ci numai să enerveze pe lectorul ale cărui poziţii ideologice, sociale etc. sunt diferite de cele ale autorului.“152M. Sebastian este, ca de obicei, foarte pozitiv şi consideră romanul ca fiind o mare reuşită a prozei lui Eliade şi a prozei româneşti în general. Interesant este că nu intră deloc în comentariul temelor romanului.153 De data aceasta G. Călinescu este pozitiv în ceea ce