priveşte romanul , apreciind şi el efortul de construcţie epică şi încercarea de finalizare a portretelor morale ale persoajelor romanului. Totuşi masivitatea, tendinţa către monumentalitate nu salvează romanul de grave scăpări: o anume masivitate inutilă, episoade construite pueril, o erotică covârşitoare şi violentă. Cu toate acestea judecata călinesciană, de data aceasta, pare a-i fi favorabilă, recunoscând în Eliade, pentru prima oară după Maitreyi un romancier solid, capabil de creaţie epică obiectivă.154

Pompiliu Constantinescu va scrie şi de data aceasta o cronică laborioasă şi justă a romanului lui Eliade: „Aş fi ispitit să văd în Huliganii un roman antiburghez, un roman al destrămării familiei, prin tot ceea ce implică ea ca ipocrizie, ca forţă socială inertă şi constrângere a individualităţii; o totală răsturnare de norme, de habitutidini o devastează sub impulsul tinerilor care fâţiş sau pe ascuns pornesc să se realizeze personal, căutând o nouă etică a vieţii; poate acesta să fie şi sensul, alterat, de la accepţia lui comună, a „huliganismului“ lor. […] Suferinţele nu deprimă însă pe nimeni din cei tineri; durerea lor are un paradoxal efect stenic: îi stimulează să nu se fixeze, să nu cedeze, trecând peste scrupule, peste îndoieli, peste principii, ca nişte bolnavi lucizi, ce-şi caută necontenit salvarea.“155Constantinescu înţelege foarte bine nihilismul personajelor eliadiene, aerul lor de „bolnavi lucizi“ care caută o salvare de lume şi de ei înşişi în anihilarea ordinii burgheze, de fapt a oricărei ordini.

Întoarcerea din rai şi Huliganii reprezintă, cu toate scăderile lor estetice două romane semnificative pentru o vârstă esenţială a romanului românesc. Eliade se revelă aici ca un autor care are o intuiţie fundamentală a unui nou univers romanesc care să transcrie realitatea românească, de fapt să creeeze o nouă „definiţie“ a lumii româneşti angrenată într-o modernitate ultimă, acută şi extrem violentă. Violenţa care covârşeşte epica celor două romane va fi foarte curând violenţa întregii epoci interbelice, sute de asasinate vor fi înregistrate în societatea românească, care va deveni orice altceva decât un paradis molcom al blândeţii valahe. Eliade prefigurează această spargere a zăgazurilor, ruperea echilibrelor şi violentarea destinului unei comunităţi. Este adevărat că principalul instrumet al violenţei va fi statul, mai puţin generaţia huliganică, deşi, evident, violenţa acesteia va fundamenta exerciţiul extremei violenţe a statului. Eliade încearcă în cele două romane să ţină strâns în mână atât dimensiunea interioară, cât şi pe cea socială şi politică. Miza politică a contemporaneităţii îi va scăpa finalmente, romanele evitând sondarea acestei dimensiuni în adâncime, dar, nu mai puţin, adevărul va sta de partea acestei Casandre. Lumea românească va dispărea, va sucomba în vârtejul autodistrugerii generat de destrucţia lumii occidentale. Nihilismul eroilor săi cheamă această destrucţie care va anihila totul, o prefigurează. Lukács va scrie în Teoria romanului (1916): „ Romanul este epopeea lumii părăsite de zei; psihologia eroului de roman este demonicul; obiectivitatea romanului este concepţia virilă şi matură după care sensul nu poate străpunge integral densitatea realităţii; dar şi concepţii după care realitatea, lipsită de sens, este sortită prăbuşirii în neantul inesenţialităţii.“156 Relativ la condiţia autorului de romane în modernitate el adaugă: „ Melancolia condiţiei adultului izvorăşte dintr-o experienţă conflictuală: pe de-o parte, faptul că încrederea absolută, tinerească, în glasul lăuntric al stării de vocaţie se şterge sau scade, pe de altă parte, faptul că nu este cu putinţă să percepi un glas desluşit arătător de drum şi hotărâtor de ţel, glas al lumii din afară, căreia i te-ai dat cu destoinică patimă de dominare Eroii tinereţii sunt călăuziţi pe drumurile lor de către zei (…). Zeii alungaţi şi cei ce n-au ajuns încă să stăpânească devin demoni (…). „Nu era divin – scria Goethe despre demonic - , căci părea iraţional; nici uman, căci nu avea raţiune; nici diiavolesc, căci era binefăcător; nici angelic, căci deseori lăsa săi se întrevadă maliţia. Se asemăna cu hazardul, căci nu avea şir; se asemăna cu providenţa, căci sugera coerenţă. Tot ce ne înconjoară părea să fie pentru el străveziu; părea să stăpânească arbitrar peste elementele necesare ale existenţei noastre; comprima timpul şi dilata spaţiul. Părea să se complacă doar în domeniul imposibilului şi să respingă cu dispreţ pe cel al posibilului.“157 Aceasta este lumea modernităţii, lume a demonicului, a epocii în care zeii au murit, lume a romanului care caută în zadar transcendenţa sau nu o mai caută deloc pentru că autorul şi eroii săi se instalează în vidul transcendenţei ca într-o nouă patrie a spiritului şi a sufletului. Modernitatea este epoca acestei căderi, a acestei disoluţii ireversibile. Romanul modern este chiar forma acestei aventuri în abis. Eliade înţelege acest lucru şi încearcă să-l facă lizibil în romanele sale „existenţialiste“, de aici conştiinţa acută a modernităţii la Eliade şi încercarea de a rezolva tensiunea acestei modernităţi prin soluţia romanescă „existenţialistă“. După Huliganii va renunţa să se mai agaţe de acest tip de soluţie, se va îndrepta spre mitic şi simbolic în formula literaturii fantastice, pentru a se întoarce împotriva unei modernităţi pe care o va defini ca distrugătoare şi umilitoare, mai ales după sfârşitul celui de-al doilea război mondial. Antimodernitatea sa se va defini astfel ca încercare de a refuza nihilismul agonic al modernităţii care nu poate produce decât o epocă de sfâşiere şi violenţă.158 Epoca modernităţii este pentru ultimul Eliade, ca şi pentru Fichte, epoca „culpabilităţii absolute“ (vollendete Sündhaftigkeit). Fichte a folosit termenul în Grundzüge des gegenwärtigen Zeitalters,159 unde distingea cinci epoci ale umanităţii; cea de-a treia, epoca mediană, era epoca indiferenţei absolute faţă de adevăr şi a renunţării depline la orice principiu fundamental. Această modernitate tranzitivă şi tranzitorie este modernitatea eşuată a romanelor „existenţialiste“ ale lui Eliade, care dovedea astfel o înţelegere „presartriană“ a eposului modernităţii din romanele „situaţioniste“ ale acestuia. „Căile libertăţii“ eliadiene au totuşi o asemănare cu