„căile libertăţii“ sartriene, dacă înţelegem că fundamentul comun al căutării este chiar voinţa de a găsi un nou temei fiinţării sociale a personajelor, pentru care totul trebuie pus sub semnul întrebării. Mai târziu, Eliade va abhora existenţialismul sartrian pe care îl va acuza că este un nihilism istoricist şi istoricizant. Eliade va fi totuşi mai ambiguu în relaţia cu personajele sale din ciclul căutării „existenţialiste“ a libertăţii decât Sartre, care va ideologiza masiv. Desigur, Eliade nu va găsi niciodată acea formulă fericită şi complicată, acea proză totuşi solidă din Greaţa lui Sartre, care va face epocă şi va deschide drumul mitologiei existenţialiste.

Cutia cu unelte

„Tout roman implique une expérience. Mais on dirait que les cinq romans de Stendhal sont des experiméntations, c’est-à-dire de manières de varier, la plume à la main, son expérience personnelle. Au centre de chacun de ces romans, il y a un jeune homme qui ressemble plus ou moins à Stendhal, mais qui se développe dans un autre milieu, suit une autre ligne de circonstances, fait une autre fortune. Stendhal obtient ce personnage en deux temps. D’abord il transforme une des qualités de sa nature en faculté maitresse. Ensuite il suppose un changement de conditions, naissance au-dessous de la sienne, dans la classe pauvre, comme Julien, ou au contraire au-dessus de la sienne, dans la classe riche, comme Lucien Leuwen. Autour de ce personnage central, de ce Beyle fractionnaire, ou de ce Beyle recomposé, il groupe un certain nombre de figures vivantes, dont beaucoup de traits somt empruntés à son experience des hommes, mais sans jamais les copiers sur la réalité, non plus qu’il ne se copie lui-même, (exception faite, bien entendu, pour le autobiographie d’Henri Brulard, qui n’est pas un roman, mais des mémoirs authentique, precieux point de repère, pour mesurer le romancement des experiences stendhaliennes).“160 Astfel defineşte Thibaudet poetica lui Stendhal în capitolul pe care i-l dedică în Istoria sa. Cred că poetica romanului eliadian este, la rândul ei, o astfel de poetică a experienţei personale care se fracţionează şi se recompune în figuri care încearcă să definescă domeniul unui univers al existenţelor dominate de voinţa problematizării.161 Desigur, este vorba de o experienţă intelectuală în primul rând, dominată de problema cunoaşterii şi a sensului. În esenţă autorul implicit păstrează în acest caz o legătură ombilicală cu propriile sale personaje şi, în orice caz, cu naratorul pe care îl descoperă cititorului. A romanţa experienţa proprie, a conferi lumii lumina propriei conştiinţe, fireşte nu a eului civil, ci a cogito-ului care este centrul acestei conştiinţe, dar a miza în primul rând pe mesajul şi pe experienţa acestui cogito, aceasta pare a fi figura specifică a acestei dominaţii a experienţei care se lasă trecută în romanesc printr-un soi de alchimie a roman-tizării, a romanescului. Poate fi aici o lipsă a invenţiei epice sau pur şi simplu un tip special de „pulsiune“ romanescă care face ca personajele să nu iasă niciodată de pe orbita cogito-ului autorului. Importantă este, desigur, reuşita romanescului, autenticitatea sa estetică, pur romanescă şi mai puţin tipul de inventivitate romanescă a autorului. La Eliade reuşita este întotdeauna îndoielnică, romanul evoluează cu un teribil efort de disciplinare a demersului auctorial, printre multiple obstacole care ţin de o epică sacadată, uscată, retorică, alteori pur declamativă, uzând apoape numai de personaje plate ca nişte figuri geometrice. Platitudinea romanescă a personajelor din Întoarcerea... nu poate fi abolită nici de discursurile eseistic-revoluţionare, nici de sexualitatea care pulsează ca o a doua natură a personajelor masculine, care râmân chiar în aceste condiţii inaderente la ceea ce am putea numi fluxul vital al romanescului. Romanul conştiinţei nefericite debordează de problematică, dar clachează în faţa firescului şi a expresivului.

Eliade trece printr-o evoluţie evidentă a construcţiei epice de la Romanul adolescentului miop prin Isabel şi apele diavolului, Lumina ce se stinge (greu lizibilă) la Întoarcerea.... şi Huliganii. Numai că, ce câştigă prin tenacitatea unei construcţii epice care încearcă să cuprindă mai multe personaje, să definească mai multe teme şi să regizeze mai multe conflicte paralele, Eliade pierde prin renunţarea la subiectivitatea persoanei I, postură a naratorului care îl avantaja cel mai mult. Formula dosarului de existenţe, eliminarea pe cît posibil a relatării pentru folosirea prezentării dramatizate, contrapunctul cinematografic sunt procedee la care Eliade apelează cu predilecţie în cele două romane care urmează lui Maitreyi, romanele generaţiei tinere, mitul romanesc al lui Eliade. Formal există toate elementele care să ducă la formula romanului substanţial, cu toate acestea formula este ratată printr-o inaderenţă între epic şi metafizic. Planurile rămân distincte, separate, iar personajele se descompun în acest spaţiu al nimănui, care nu e acoperit de nimeni şi de nimic. Hortensia Papadat Bengescu, Camil Petrescu şi M.Blecher au reuşit să-şi domine, fiecare dintre ei, obsesiile şi metodele, să le confere substanţă epică sau, în cazul lui Blecher, un tip de devenire poetică a fiinţării, care le-a lăsat libertatea de a fi autentici în crearea iluziei romaneşti. În acest punct cred că Eliade eşuează, în a racorda registrele formale la cele substanţiale, în a acorda greutate intrinsecă propriilor personaje, în a le dota cu o viziune autonomă care să intre în coliziune cu alte viziuni autonome. Romanul eliadian al acestei vârste, lăsând de-o parte Maitreyi, nu reuşeşte să câştige pariul cu propria sa devenire, nu creează un univers în care adevărul (în termenii folosiţi de Virginia Woolf în Fazele romanului) să devină co-substanţial universului romanesc. Lumea lui Eliade nu are nici umbre şi nici adâncime, e o lume ca un ecran pe care se proiectează scene, evenimente, figuri într-o cursă fără finalitate.

Constituirea romanelor este dominată de vocea naratorului care preia prin stilul indirect liber gândirea personajului, fără a se confunda niciodată cu el.