Vocea naratorului este permanent întreţesută cu fragmente de monolog interior al personajului, modalitate de a conferi credibilitate şi un sens pe cît posibil autonom prezenţei personajului care este centrul de interes al romanului. Personajele celor două romane se construiesc prin această croşetare continuă a vocii naratorului care întotdeauna prezintă gândirea şi acţiunea personajelor şi vocea proprie a acestora. Poetica autenticităţii este astfel respectată în sensul în care din roman dispare vocea auctorială care regizează întreaga lume, iar ceea ce se întâmplă parvine cititorului prin prezentare scenică , adică printr-o co-prezenţă a acestuia la eveniment. Eliade nu merge până la a autonomiza deplin vocile personajelor care nu preiau niciodată iniţiativa şi nu parvin la discursul la persoana I, discurs care să reconstruiască lumea romanului conform propriei conştiinţe sau acţiuni. Timpul romanului este aici numai prezentul care devine, trecutul nu este decât efigie şi nu poate fi cunoscut, evenimentele trecute cu relevanţă pentru prezent sunt amintite numai în fragmentele de monolog al personajelor. Trecutul pare că nu poate fi autentificat, conştiinţa prezentă a personajelor este ceea ce trebuie să domine, asigurând astfel caracterul fragmentar al viziunii, deci noua condiţie, failibilă, a naratorului. Existenţa lumii este un prezent continuu, un timp care ia naştere acum prin aceste conştiinţe turmentate de întrebări şi experienţe pe care şi le doresc liminare şi absolute, vocile personajelor tind să fie dominate de aceeaşi urgenţă temporalităţii care se dizolvă în fragment, confuzie şi eroare existenţială. Există aici o voinţă de construcţie şi de structurare a prozei eliadeşti care nu este dusă până la capăt.

Eliade este în romanele sale întru totul un exponent al modernismului literar, al noilor convenţii ale romanului, al voinţei depăşirii pariului literar prin pariul spiritual şi existenţial care să transforme romanul într-o specie vitală, o expresie a modernităţii, a tensiunii conştiinţei moderne. Fără a deveni un autor canonic al modernismului literar românesc interbelic, Eliade este în mod cert un autor care contribuie la schimbarea la faţă a prozei româneşti. Marea sa contribuţie literară va fi mai ales cea de după război, literatura condiţiei mitice şi fantastice a fiinţei umane.162

Maitreyi sau vraja eficace

Pompiliu Constantinescu scria în subtila şi judicioasa sa cronică a romanului că Maitreyi va rămâne ca un „moment de graţie al autorului“, iar cartea va avea un „destin de miracol“. Observaţia fundamentală este totuşi aceea că Eliade creează un „mit erotic, născut din pasiunea eroinei“.163 Eliade reuşeşte într-adevăr să transcrie de data aceasta magma şi evenimentele autobiografice într-un roman, care nu face decât să fie o poveste, adică un mit. Tocmai renunţarea la „existenţialism“, la analiza psihologică, la discursul ideologic, la demonia sau nihilismul unui anumit tip de personaje îi conferă lui Eliade capacitatea să creeze un mit al iubirii. Deschiderea uşii către universul metafizic şi mitic pe care îl va explora mult mai târziu face posibilă această reuşită. Desigur, experienţa personală a magiei dragostei adevăratei Maitreyi este probabil elementul covârşitor în descătuşarea energiei poetice capabile să construiască un mit modern al iubirii. Nimic din ce scrisese până atunci nu anunţa posibilitatea unei astfel de metanoia poetice, nimic nu putea anunţa sensibilitatea unei astfel de picturi a miracolului naşterii unei iubiri sub vraja indiană. Pentru prima oară Eliade are, înainte de a începe să scrie, o experienţă reală, adică autentică, pentru prima dată satisface condiţiile propriei sale teorii asupra autenticităţii. Trăirea şi apoi exprimarea experienţei trăite stau aici în consecuţia logică necesară. Eliade care nu are capacitatea de invenţie epică şi nici capacitatea de creaţie psihologică în roman se salvează ca poet şi povestitor de naraţiuni mitice, metafizice şi exemplare, adică trimiţând la un arhetip. Este ceea se se întâmplă în Maitreyi, unde apare pentru prima oară al doilea Eliade, cel care va începe să scrie în 1936 Domnişoara Christina. Acesta va fi adevăratul Eliade romancierul şi creatorul unui univers nou fundamentat pe mit şi simbol, pe aventura fantastică, romancier al unei alte condiţii umane, arhetipale, redescoperind rădăcinile uitate ale fiinţării în lume în orizontul simbolului şi al epifaniei. Eliade are puterea să se reinventze ca autor după 1936, lăsând în urmă universul romanelor experimentaliste, pe care-l epuizase.

Şi Mihail Sebastian remarcă schimbarea: „Într-o epocă plină de avari, arendaşi, revoltaţi sociali de stil sămănătorist, cucoane sentimentale şi eroi superiori rataţi în provincie, într-o asemenea epică, oamenii, culorile, situaţiile, poetretele lui Mircea Eliade însemnează o puternică şi decisivă revoluţie. […] Mircea Eliade îi deschide romanului românesc ţinuturi umane noi, îi aduce prin ferestre brusc dechise, un alt cerc, o altă lumină, alte culori, de o intensitate până la el neştiută, psihologii, siluete, drame şi momente, care nu creează numai un mare scriitor, dar inaugurează un alt drum în arta noastră literară.“164

Maitreyi este romanul mitologiei dragostei şi al mitologiei Indiei, ca experienţă limită a dezmărginirii eliadiene, a devenirii sale interioare165, dar şi romanul autobiografic ideal, dacă se poate spune aşa. Scriptural este o experienţă care transformă jurnalul (ca de multe ori la Eliade) în proză de gradul al doilea, dacă definim jurnalul ca proză de gradul întâi, însemnând o mai mică distanţă faţă de eul biografic şi social. Jurnalul, la Eliade, preia imediatul şi îl transformă în semn şi urmă pentru mai târziu, pentru eul care este oricum în continuă devenire şi prefacere, dar care trebuie să fie o devenire în spirală, pentru că drumul trebuie să fie ascendent pentru a fi o aventură spirituală, o recucerire a centrului. Erosul este în primul rând un element al mitologiei personale al lui Eliade autorul, care nu este foarte diferit de narator şi nici de personaj. Erosul este deci o experienţă existenţială care are mereu o dimensiune iniţiatică. În toate romanele eliadiene erosul este implicat major în