descoperirea lumii de către personajele puse în scenă. Gaudeamus, Isabel şi apele diavolului, Întoarcerea din Rai, Huliganii, şi apoi romanele şi povestirile din ciclul mitic şi fantastic, unde dragostea premerge sau se transformă efectiv în experienţa mistică a prezenţei sacrului, a transformării existenţei prin trecerea dincolo. Dragostea este deci în termenii lui Eliade autorul şi Eliade naratorul o experienţă, întotdeauna un pariu existenţial care lasă urmări şi care defineşte sau trebuie să definească o existenţă. În Maitreyi Allan nu este un experimentalist conştient, nu împărtăşeşte mitologia eliadiană curentă a expeienţelor care verifică liminar existenţa. Din acest punct de vedere Eliade încearcă aici să construiască un personaj neutru care să nu poată fi identificat de la început cu el însuşi în postură de autor şi narator. Un erou obişnuit care să se încadreze mediului anglo-indian comun şi care să poată fi un peronaj detul de plstic pentru a conţine experienţa indiană a iubirii şi misterului.

Eliade este în Maitreyi un prozator mai sigur pe sine, mai calm, mai abil, mai atent la procedeele pe care le foloseşte şi mai atent la efectele pe care le produce în rândul lectorilor. Şi aici, totuşi scrie destul de neglijent, grăbit uneori, o proză neglijentă pe alocuri, mereu depăşită de aşteptările pe care le naşte. Eliade reuşeşte să se obiectiveze mai mult, caută o anume distanţă faţă de jurnalul propriu, acceptă cu abilitate să nu mai reallizeze identitatea dintre sine şi personajul erou al romanului.

Romanul este focalizat asupra unui singur centru epic, şi anume relaţia Allan-Maitreyi, relaţie care nu este supusă nici unei anlize psihologice, ci numai prezentată într-un soi de relanti, fără prea mari obscurităţi, de la debut până la final. Relaţia este descrisă fără rest, nu există aici nici un mister al relaţiei psihologice, nici o înlănţuire de evenimente interioare relaţiei dintre cei doi, o desfăşurare clară liniară, fără zone de clar-obscur. Farmecul romanului vine din portretul Maitreyiei, lucrat cu migală şi fineţe, cu o anumită poezie a gesturilor, a sugestiilor şi a mişcării întregii ei fiinţe, pe care ochiul nu foarte fin a lui Allan reuşeşte totuşi să le surprindă. Panteismul, puritatea, senzualitatea paradisiacă, naivitatea edenică, speranţa mereu prezentă a Maitreyiei dau întregii poveşti aura de mit romantic care i-a conferit celebritatea. 166

Eliade a înţeles că are un subiect extraordinar şi că acest subiect îl va face celebru ca romancier. Maitreyi nu este un roman ieşit din magma obsesională eliadiană, este un pariu mediatic mai degrabă, dar un pariu câştigat glorios.

În Maitreyi Eliade renunţă la demonism, la gidism, la experienţele artificioase pentru a îmbrăţişa o formulă de scriitură albă, adaptată necesităţii scrierii romanului unei poveşti de dragoste care trebuie să câştige un public numeros şi ingenuu (cel feminin desigur). Nu construieşte o intrigă propriu-zisă, de altfel romanul nu are compoziţie, totul este liniar şi monovalent, personajele sunt liminar construite şi există numai în măsura în care sunt luminate de „episodul“ relaţiei erotice Allan-Maitreyi. Nu se poate spune că există o atmosferă a romanului, tot ceea ce poate fi definit ca „atmosferă“ este dat de portretul Maitreyiei şi de tot ceea ce este legat de ea. Personajele romanului nu au relief şi nici profunzime şi aceasta pentru că nu se mişcă singure, nu se construiesc singure, nu se confruntă prin dramă.

Allan-Eliade, vorbeşte mai puţin, face mai puţină teorie a autenticităţii şi a intelectualismului. Allan e inginer, deci e mai simplu, mai direct, mai puţin sofisticat. Allan de fapt nici nu devine cu adevărat un personaj pentru că el este prins, fixat în aventura erotică şi magică a Maitreyiei. Allan va provoca o relaţie pe care nu o va controla niciodată, o relaţie care îl va consuma.

Astfel Maitreyi este singurul personaj al romanului, portretul său este o cucerire a prozei eliadiene şi un succes de asemenea în contextul prozei interbelice care se reinventa odată cu Rebreanu, Hortensia Papadat-Bengescu şi noul Sadoveanu, cel de după Hanul Ancuţei. De altfel, anul 1933, anul apariţiei lui Maitreyi, este anul fast al prozei interbelice, un an în care romanul explodează în literatura română.167 Maitreyi rămâne până astăzi un personaj neegalat în literatura română, un personaj cu o mitologie proprie, care iese cumva din aria limitată a romanului. Galeria personajelor feminine în literatura română devine cu Maitreyi mai bogată şi mai diversă. Maitreyi este un tip de feminitate explozivă în dinamica ei erotică neconformă cu vechile tipare romaneşti autohtone. Ceea ce este interesant este că Eliade desenează aici o feminitate net antimodernă, încălcându-şi propriul canon modernist al primei perioade de creaţie romanescă. Maitreyi este un personaj de legendă, trebuie să devină un personaj de legendă, un personaj care trebuie să construiască o mitologie a dragostei de esenţă metafizică. Magia pe care o exercită vrăjindu-l pe Allan este parte a scenariului magic. Maitreyi trebuie să acţioneze magic şi ca personaj literar, acesta este pariul autorului, pentru că romanul însuşi nu poate trăi dacât prin această magie a personajului, deci a scriiturii care trebuie să-l creeze pentru acest scop unic. Maitreyi este deci de la început un altfel de roman, este un pariu cu legenda, cu mitul dragostei eterne care dezmărgineşte din solitudinea mundană pentru a căuta o trecere dincolo. Scenariul erotic este astfel unul diferit faţă de ceea ce construiesc romancierii deceniului patru.

Maitreyi este de la bun început o fiinţă a magiei şi seducţiei: „Eu mă apropiasem de freastră şi priveam în curte, o curte ciudată, cu ziduri înalte, cu arbuşti şi glicine, iar dincole, peste casă, se înălţa buchetul de freamăt al unui cocotier. Priveam fără să ştiu de unde vine farmecul acela, liniştea aceea nemaiîntâlnită în Calcutta. Şi deodată aud un râs nestăvilit, contagios, un râs de femeie şi de copil în acelaşi timp, care trecea de-a dreptul în inimă şi mă