– Tocmai de-aia o şi fac.

– O faci? Cine dracu' crezi că ştie cine eşti? Eşti faimos precum Mailer? Precum Capote?

– Ei nu ştiu să scrie.

– În schimb, tu ştii! Numai tu, Chinaski, ştii să scrii.

– Da, aşa cred.

– Eşti faimos? Dacă te-ai duce la New York, te-ar cunoaşte cineva?

– Ascultă, nu-mi pasă de asta. Nu vreau decât să continuu să scriu. N-am nevoie de trompete.

– Ba ai profita de orice trompetă posibilă.

– Poate.

– Îţi place să te prefaci că eşti deja cunoscut.

– Întotdeauna m-am comportat aşa. Chiar şi înainte să scriu.

– Eşti faimosul cel mai necunoscut pe care l-am întâlnit vreodată.

– Pur şi simplu, nu sunt ambiţios.

– Eşti, dar eşti puturos. Vrei faima pe nimic. De fapt, când scrii? Când o faci? Eşti mereu ori în pat, ori beat, ori la curse.

– Nu ştiu, nu e important.

– Atunci ce e important?

– Spune-mi tu, am zis.

– Păi, o să-ţi spun, a zis Lydia. N-am mai dat o petrecere de nu mai ştiu când, n-am mai văzut lume de multă vreme. Mie îmi PLAC oamenii! Surorilor mele le PLAC petrecerile. Merg cu maşina câte o mie de mile ca să se ducă la o petrecere. Aşa am fost noi crescute în Utah! Nu e nimic rău în asta. E vorba doar de oameni care uită de inhibiţii şi se distrează! Ai ideea asta tâmpită în cap. Ai impresia că, dacă te distrezi, până la urmă ajungi la futut! Dumnezeule, oamenii sunt civilizaţi! Tu habar n-ai cum să te distrezi!

– Mie nu-mi plac oamenii. Lydia a sărit din pat.

– Mi-e silă de tine.

– Bine, atunci. Am să-ţi fac puţin loc.

Mi-am coborât ciolanele din pat şi am început să mă încalţ.

– Îmi faci loc? a întrebat Lydia. Cum adică?

– Adică am să plec dracului de aici.

– OK, dar ascultă ce zic. Dacă ieşi acum pe uşă, n-o să mă mai vezi!

– Mi se pare corect, am zis. M-am ridicat, am ieşit pe uşă şi m-am dus la maşină. Am pornit motorul şi am demarat. Făcusem puţin loc pentru Mindy.

26.

Am stat în aeroport şi am aşteptat. Niciodată nu ştii cum e cu fotografiile. Eram nervos. Îmi venea să vomit. Mi-am aprins o ţigară şi m-am sufocat. De ce am făcut chestiile astea? Acum n-o mai voiam. Şi Mindy venea cu avionul tocmai de la New York. Cunoşteam o mulţime de femei. De ce mereu alte femei? Ce încercam să fac? Noile legături erau stimulatoare, dar însemnau şi multă muncă. Primul sărut, primul futut conţineau oarecare doză de tensiune. Oamenii păreau interesaţi la început. Apoi mai târziu, încet, dar sigur, urmau să se arate toate hibele şi nebunia. Însemnam tot mai puţin pentru ele; ele urmau să însemne tot mai puţin pentru mine.

Eram bătrân şi urât. Poate tocmai de-aia părea aşa deosebit să le-o vâri junelor. Eu eram King Kong şi ele erau suple şi fragede. Încercam ca prin futut să înşel moartea? Având legături cu tinere, speram oare că n-o să îmbătrânesc, că n-o să mă simt bătrân? Pur şi simplu, nu voiam să îmbătrânesc într-un mod nefericit, ci să-mi dau demisia. Să Ru mort înainte ca moartea însăşi să sosească.

Avionul lui Mindy a aterizat şi a început să ruleze pe pistă. Am simţit că era un pericol. Femeile mă cunoşteau dinainte, pentru că-mi citiseră cărţile. Mă expusesem. Pe de altă parte, eu nu ştiam nimic despre ele. Era riscant pentru mine. Puteam fi ucis, puteam fi castrat. Chinaski fără coaie. Poemele de iubire ale unui eunuc.

M-am ridicat, aşteptând-o pe Mindy. Pasagerii au început să iasă.

Ah, sper că nu e ea aia.

Sau ailaltă.

Sau mai ales ăia.

Mă rog, aia ar putea fi mişto! la uite ce picioare, ce popou. Ochii ăia...

Una dintre ele s-a îndreptat spre mine. Am sperat că e ea. Arăta cel mai bine dintre toate. Nu puteam fi chiar aşa de norocos. A venit spre mine şi mi-a zâmbit.

– Eu sunt Mindy.

– Îmi pare bine că tu eşti Mindy.

– Îmi pare bine că tu eşti Chinaski.

– Trebuie să-ţi aştepţi bagajul?

– Da, mi-am adus destul pentru o şedere mai lungă.

– Hai să aşteptăm la bar.

Am intrat şi am găsit o masă. Mindy a comandat vodcă şi apă tonică. Eu am comandat o vodca. Aveam cam aceleaşi gusturi. I-am aprins ţigara. Arăta foarte bine. Aproape virginală. Era greu de crezut. Era mică, blondă şi perfect făcută. Mai degrabă naturală decât sofisticată. Mi s-a părut simplu s-o privesc în ochii verzi-albaştri. Purta doi cercei minusculi. Şi tocuri înalte. Îi spusesem lui Mindy că tocurile înalte mă excită.

– Ei, a zis ea, eşti speriat?

– Acum mi-a mai trecut. Îmi placi.

– Tu arăţi mult mai bine decât în fotografii. Nu cred deloc că eşti urât.

– Mulţumesc.

– Mă rog, nu vreau să spun că eşti frumos. Nu în felul în care se percepe în general noţiunea asta. Ai un chip de om cumsecade. Dar ochii tăi - sunt splendizi. Sunt sălbatici, nebuni, că ai unui animal care apare dintr-o pădure în flăcări. Ceva în genul ăsta, Nu mă prea pricep la vorbe.

– Eu cred că tu eşti frumoasă, am zis eu. Şi foarte de treabă. Mă simt minunat lângă tine. Cred că e bine că suntem împreună. Termină-ţi paharul. Să mai luăm unul. Semeni cu scrisorile tale.

27.

Am băut şi cel de-al doilea pahar şi ne-am dus să luăm bagajul. Eram mândru că sunt cu Mindy. Mersul ei avea stil. Destul de multe femei care aveau trupuri arătoase mergeau scălâmbăindu-se, ca nişte creaturi greoaie. Mindy plutea.

Mă tot gândeam: e prea frumos ca să fie adevărat. Pur şi simplu, e imposibil.

Când am ajuns acasă, Mindy a făcut o baie şi şi-a schimbat hainele. A apărut într-o rochie bleu. Îşi schimbase puţin pieptănătura. Ne-am aşezat împreună pe canapea cu vodca şi apă tonică.

– Hm, încă sunt speriat. Am să mă îmbăt puţin.

– La tine e exact cum mi-am imaginat, a zis ea.

Mă privea zâmbind. Am întins o mână şi am mângâiat-o pe ceafă, am tras-o spre mine şi am sărutat-o uşor.

A sunat telefonul. Era Lydia.

– Ce faci?

– Sunt