Într-o seară, m-am îmbătat şi am menţionat în faţa Lydiei numele lui Nicole. I-am spus unde locuia, dar că „nu se întâmpla mare lucru". De ce i-am spus asta, nu prea mi-era clar, dar, când bei, nu mai gândeşti limpede...

Într-o după-amiază, mă întorceam de la prăvălia de băuturi şi tocmai ajunsesem în dreptul casei lui Nicole. Aveam două cutii cu câte şase beri şi o sticlă de whiskey. Abia ce mă certasem cu Lydia şi mă hotărâsem să rămân peste noapte la Nicole. Mergeam încet, deja un pic abţiguit, când am auzit pe cineva alergând în spatele meu. M-am întors. Era Lydia.

– Ha, a zis. Ha!

A înşfăcat punga unde aveam băutura şi a început să scoată sticlele de bere. Le-a spart de trotuar, una câte una. Explodau cu zgomot mare. Santa Monica Boulevard e foarte aglomerat. Traficul de după-amiază tocmai începea să se intensifice. Toată chestia asta avea loc chiar în faţa uşii lui Nicole. Apoi Lydia a apucat sticla de whiskey. A ridicat-o şi a urlat la mine:

– Ha, aveai de gând să bei asta şi pe urmă s-o FUŢI. A trântit sticla de ciment.

Uşa lui Nicole era deschisă şi Lydia a luat-o în sus pe scări. Nicole stătea în capul scărilor. Lydia a început s-o lovească cu poşeta ei mare. Avea barete lungi şi o balansa cât putea de tare.

– E bărbatul meu! E bărbatul meu! Să-l laşi în pace!

Apoi Lydia a alergat pe lângă mine, a ieşit pe uşă şi apoi în stradă.

– Dumnezeule, a zis Nicole. Cine a fost aia?

– Aia era Lydia. Dă-mi o mătură şi o pungă mare să strâng.

M-am dus pe stradă şi am început să pun bucăţile de sticlă sparte în pungă. Curva a mers prea departe de data asta, mă gândeam. Am să mă duc să-mi cumpăr alte sticle. O să rămân o noapte cu Nicole, poate chiar două.

Eram aplecat să culeg cioburile, când am auzit un sunet ciudat în spatele meu. M-am uitat în jur. Era Lydia cu Obiectul. Urcase cu el pe trotuar şi se îndrepta spre mine cu vreo treizeci de mile la oră. Am sărit într-o parte când a trecut pe lângă mine, era cât pe-aici să mă calce. Maşina s-a dus până la primul colţ, a coborât pe stradă chiar în curbă, a mai mers ceva şi apoi a luat-o la dreapta, la următorul colţ ai a dispărut.

24.

Am reînceput să mătur cioburile. Le-am strâns pe toate şi le-am aruncat. Apoi am vârât mâna în pungă şi am găsit o sticlă de bere întreagă. Arăta foarte bine. Chiar aveam nevoie de ea. Eram pe cale să o desfac, când cineva mi-a smuls-o din mină. Tot Lydia era. A fugit până la uşa lui Nicole şi a aruncat-o în geam. A aruncat-o cu asemenea viteză, încât a trecut prin sticlă ca un glonţ, fără să spargă tot geamul, lăsând doar o gaură rotundă.

Lydia s-a făcut nevăzută şi eu am luat-o pe scări în sus. Nicole era tot acolo.

– Pentru Dumnezeu, Chinaski, du-te cu ea înainte să omoare pe toată lumea!

M-am întors şi am coborât pe scări. Lydia stătea în maşină, cu motorul pornit. Am deschis uşa şi am urcat. A demarat. Nici unul din noi n-a zis nimic.

Am început să primesc scrisori de la o tânără din New York. O chema Mindy, Dăduse peste câteva dintre cărţile mele, dar cea mai mişto chestie era că foarte rar se referea la scris, cu excepţia faptului că îmi spunea că ea nu e scriitoare. Îmi vorbea despre tot felul de lucruri, mai ales despre bărbaţi şi sex. Mindy avea 25 de ani, scria de mină şi depeşele ei erau sensibile şi totuşi pline de umor. Îi răspundeam şi eram deja bucuros când găseam câte una de-a ei în cutia poştală. Unii oameni se pricep mult mai bine să spună ce-au de spus în scrisori decât în conversaţie. Iar alţii pot întreţine o corespondenţă artistică, plină de inventivitate, dar, atunci când încearcă să scrie o poezie, o schiţă sau o nuvelă, devin preţioşi.

Apoi Mindy mi-a trimis nişte fotografii. Dacă semănau cu realitatea, chiar era frumoasă. Mi-a mai scris o vreme şi apoi mi-a zis că urma să-şi ia o vacanţă de două săptămâni.

De ce nu iei avionul încoace, i-am sugerat.

Aşa am să fac, mi-a răspuns ea.

Am început să ne telefonăm. În cele din urmă, mi-a transmis ora sosirii la Aeroportul Internaţional L.A.

– Am să fiu acolo, nimic n-o să mă poată opri.

25.

Am reţinut data. Niciodată nu fusese o problemă să iniţiez o ruptură cu Lydia. De felul meu, eram un singuratic, mulţumit doar să trăiesc cu o femeie, să mănânc cu ea, să dorm cu ea, să mă plimb cu ea. N-aveam nevoie de conversaţie ori să ies pe undeva, cu excepţia curselor de cai sau a meciurilor de box. Nu înţelegeam televiziunea. Mă simţeam aiurea când era vorba să dau bani ca să intru la un film şi să stau lângă alţi oameni cărora trebuia să le împărtăşesc emoţiile. Petrecerile îmi făceau rău. Nu puteam suferi pălăvrăgeala, ipocrizia, flirturile, beţivii amatori, oamenii anoşti. Dar petrecerile, dansul, taclalele o energizau pe Lydia. Se considera foarte sexy. Era însă un pic cam prea ostentativă. Aşa că certurile noastre izbucneau adesea din dorinţa mea de a nu întâlni nici-un-fel-de-oameni contra dorinţei ei de a întâlni cît-mai-mulţi-oameni-şi-cît-mai-des-posibil.

Cu două zile înainte de sosirea lui Mindy, am iniţiat cearta. Eram în pat amândoi.

– Lydia, pentru Dumnezeu, de ce eşti aşa proastă? Nu-ţi dai seama că eu sunt un singuratic? Un pustnic? Trebuie să fiu aşa ca să pot scrie.

– Cum poţi învăţa ceva despre oameni dacă nu-i întâlneşti?

– Ştiu deja totul despre ei.

– Chiar şi atunci când ieşim să mâncăm la un restaurant, ţii capul în jos. Nu te uiţi la nimeni.

– Păi de ce, ca să mi se facă rău?

– Eu observ oamenii, îi studiez.

– Rahat.

– Ţie ţi-e teamă de oameni!

– Ii urăsc.

– Cum poţi fi scriitor? Tu nu observi!

– OK, nu mă uit la oameni, dar îmi câştig existenţa scriind. E mai bine decât cioban la oi.

– N-o