eram numai o admiratoare a artei ei, dar şi o prietenă apropiată.

— A murit?

— Nu, nu, trăieşte, dar într-o completă izolare. Sănătatea ei e foarte şubredă, trebuie să stea întinsă aproape toată vremea.

— Mi se pare că a avut şi o altă fiică?

— Da, mult mai tânără decât doamna Armstrong.

— Trăieşte?

— Fireşte.

— Unde e?

Bătrâna femeie îl scurtă încordată.

— Aş vrea să ştiu motivul acestor întrebări. Ce legătură cu ele cu problema care interesează, cu crima din tren?

— Au următoarea legătură, doamnă: cel asasinat a fost răspunzător de răpirea şi uciderea fetiţei doamnei Armstrong.

— Ah!

Sprâncenele drepte i se arcuiră. Capul îi deveni mai ţeapăn.

— După părerea mea, în cazul acesta ceea ce s-a întâmplat este de-a dreptul admirabil. Să mă scuzaţi pentru acest punct de vedere puţin nelalocul lui.

— E foarte firesc, doamnă. Şi acum, să ne întoarcem la întrebarea la care nu ne-aţi răspuns. Unde se află fiica mai mică a Lindei Arden, sora doamnei Armstrong?

— Sincer vorbind, n-aş putea să vă spun, domnule. Am pierdut legătura cu generaţia mai tânără. Mi se pare că s-a măritat acum câţiva ani cu un englez şi s-a instalat în Anglia. În acest moment, însă, nu-mi amintesc numele lui.

Aşteptă o clipă, apoi spuse:

— Mai aveţi ceva să mă întrebaţi, domnilor?

— Aş vrea să vă pun o întrebare oarecum personală, doamnă. Ce culoare are capotul dumneavoastră?

Prinţesa se încruntă puţin.

— Presupun că aveţi un motiv întemeiat pentru a-mi pune o astfel de întrebare. Capotul meu este de satin albastru.

— Asta-i tot, doamnă. Vă sunt foarte recunoscător că aţi răspuns atât de prompt la întrebările mele.

Ea făcut un gest de nerăbdare, cu mâna. Apoi se ridică — şi ceilalţi o dată cu ea — şi spuse:

— Vă rog să mă scuzaţi, domnule, pot să vă întreb care e numele dumneavoastră? Figura dumneavoastră mi se pare oarecum cunoscută.

— Numele meu, doamnă, este Hercule Poirot.

Prinţesa rămase tăcută câtăva vreme.

— Hercule Poirot, spuse ea. Da, îmi amintesc acum. Mâna destinului.

Şi ieşi, foarte dreaptă, puţin prea ţeapănă.

— Iată o adevărată doamnă, spuse Bouc. Ce părere ai despre ea, prietene?

Hercule Poirot clătină numai din cap.

— Mă întreb, spuse el, ce o fi vrut să spună prin destin.

 

 

CAPITOLUL VII

MĂRTURIA CONTELUI ŞI A CONTESEI ANDRENYI

 

În continuare fură chemaţi contele şi contesa Andrenyi. Cu toate acestea, numai contele răspunse invitaţiei.

Era un bărbat chipeş, de peste 1,80 m, lat în umeri şi subţire în şolduri. Purta un costum bine croit de stofă englezească şi putea fi luat drept englez, dacă n-ar fi avut mustăţile prea lungi şi ceva neinsular în linia pomeţilor.

— Ei bine, domnilor, spuse el, cu ce vă pot fi de folos?

— Cred că înţelegeţi, domnule, începu Poirot, că dat fiind cele întâmplate, sunt nevoit să pun unele întrebări tuturor pasagerilor.

— Perfect, perfect, spuse contele, dezinvolt. Înţeleg perfect situaţia dumneavoastră. Mi-e teamă, însă, că soţia mea şi cu mine n-o să vă putem fi de prea mare folos. Am dormit şi n-am auzit nimic.

— Cunoaşteţi identitatea decedatului, domnule?

— Am aflat că era americanul acela voinic... care avea o figură răutăcioasă. Stătea la masa aceea.

Şi arătă, cu capul, masa la care stătuseră Ratchett şi MacQueen.

— Da, exact, domnule, aveţi perfectă dreptate. Vă întrebasem însă dacă ştiţi numele acestui om?

— Nu.

Figura contelui exprima o mare nedumerire.

— Dacă vreţi să-i aflaţi numele, spuse apoi contele, n-aveţi decât să vă uitaţi în paşaportul lui.

— Numele din paşaport e Ratchett, vorbi Poirot. Dar acesta, domnule, nu este numele lui adevărat. De fapt, îl cheamă Cassetti şi a fost autorul celebrului furt de copii din America.

Vorbind, Poirot îl urmărea atent pe conte, dar acesta păru netulburat de noutăţi; doar privirea denota o oarecare curiozitate.

— Ah, spuse, asta clarifică, fireşte, lucrurile. Extraordinară ţară, America.

— Aţi fost acolo, domnule conte?

— Am stat un an la Washington.

— Aţi cunoscut poate familia Armstrong?

— Armstrong... Armstrong... e greu să-mi aduc aminte... întâlneşti atâta lume...

Zâmbi şi dădu din umeri.

— Dar să ne întoarcem la problema noastră, domnilor, spuse el. Cu ce vă pot ajuta?

— La ce oră v-aţi retras aseară, domnule?

Poirot privi pe furiş la planul de pe masă: contele şi contesa Andrenyi ocupau compartimentele alăturate, 12 şi 13.

— În timp ce eram la masă, unul din compartimente a fost pregătit pentru noapte. Când ne-am întors am stat o vreme în celălalt.

— Ce număr avea acesta?

— 13. Am jucat o partidă de pichet. Pe la unsprezece, soţia mea s-a dus să se culce. Conductorul mi-a făcut patul şi m-am culcat şi eu. Am dormit zdravăn până dimineaţa.

— Aţi remarcat oprirea trenului?

— Nu, nu mi-am dat seama până azi dimineaţă.

— Dar soţia dumneavoastră?

— Soţia mea ia întotdeauna un somnifer când călătoreşte cu trenul. Şi aseară şi-a luat doza obişnuită de trional.

Se opri.

— Îmi pare rău că nu vă pot ajuta în nici un fel.

Poirot îi întinse o foaie de hârtie şi un creion.

— Vă mulţumesc, domnule conte. Numai o formalitate. Dacă vreţi să notaţi aici numele şi adresa dumneavoastră.

Contele scrise încet, cu grijă.

— Scriu aşa, pentru dumneavoastră, spuse el. Denumirea moşiei mele creează unele dificultăţi celor nefamiliarizaţi cu limba.

Îi înapoie lui Poirot hârtia şi se ridică în picioare.

— E cu totul inutil să mai vină şi soţia mea, spuse el. Nu vă poate spune nimic în plus.

Ochii lui Poirot sclipiră aproape imperceptibil.

— Fireşte, fireşte, spuse el. Totuşi, mi-ar face plăcere să schimb câteva cuvinte cu doamna contesă.

— Vă asigur că nu e deloc necesar.

Vocea contelui devenise autoritară.

— Va fi numai o formalitate, repetă Poirot, îngăduitor dar neclintit. Vă rog să mă înţelegeţi, e necesar pentru raportul meu.

Contele cedă, înfuriat.

— Cum doriţi.

Se înclină sec şi ieşi.

Poirot întinse mâna după paşaport. Găsi acolo, înregistrate în ordine, numele şi titlurile contelui. Trecu la o altă rubrică: împreună cu soţia. Numele ei de botez: Elena Maria; numele de fată, Goldenberg; vârsta: douăzeci de ani. Un funcţionar neglijent făcuse, cândva, o pată de grăsime pe paşaport.

— Are paşaport diplomatic, observă Bouc. Trebuie să fim atenţi să nu-l jignim cumva pe conte. Aceşti oameni nu pot avea nici o legătură cu crima.

— Fii liniştit, bătrâne, voi fi plin de tact. O pură formalitate, doar.

Se opri, întrucât contesa tocmai intra în vagon. Avea