— M-aţi chemat, domnilor?

— Numai o formalitate, doamnă contesă. Poirot se ridică curtenitor şi o invită să ia loc. Numai pentru a vă întreba dacă aţi văzut sau auzit ceva în noaptea trecută, ceva care ar putea arunca o lumină asupra acestei întâmplări.

— Nu ştiu nimic domnule. Dormeam.

— N-aţi auzit, de pildă, vreo mişcare, sau forfotă în compartimentul vecin? Doamna Hubbard, care ocupă acest compartiment, a avut aproape o criză de nervi şi a sunat după conductor.

— N-am auzit nimic, domnule. Ştiţi, luasem un somnifer.

— Aha, înţeleg... Bine, nu vă mai reţin — şi, în timp ce ea se ridica, grăbită — o clipă numai. Aceste date, numele dumneavoastră de fată, vârsta şi celelalte sunt trecute exact?

— Foarte exact, domnule.

— Sunteţi bună atunci să semnaţi aici?

Contesa Andrenyi semnă grăbită: un scris graţios, uşor înclinat — Elena Andrenyi.

— L-aţi însoţit pe bărbatul dumneavoastră în America, doamnă?

— Nu, domnule. Zâmbi, roşindu-se uşor. Pe atunci nu eram căsătoriţi. Ne-am căsătorit acum un an.

— Aha, da. Mulţumesc, doamnă. Fiindcă veni vorba, soţul dumneavoastră fumează?

Ea îl privi uimită.

— Da, desigur.

— Pipă?

— Nu, ţigări şi trabuc.

— Mulţumesc.

Contesa şovăi; privi curioasă spre Poirot. Încântători ochi: negri, migdalaţi, cu gene negre, foarte lungi, reliefate pe albul fin al obrajilor. Buzele, de un roşu foarte închis, exotice, erau uşor întredeschise. Era minunată.

— De ce mă întrebaţi?

— Doamnă — şi Poirot făcu un gest larg cu mâna — detectivii trebuie să pună tot felul de întrebări. De pildă, aţi vrea să-mi spuneţi ce culoare are capotul dumneavoastră?

Contesa îl privi buimăcită, apoi izbucni in râs.

— Are culoarea spicului. E într-adevăr important?

— Foarte important, doamnă.

— Sunteţi detectiv?

Vocea îi era naivă, copilăroasă.

— Un detectiv care vă stă la dispoziţie, doamnă.

— Credeam că atâta timp cât suntem în Iugoslavia, la graniţa cu Italia, n-o să fie nici un detectiv în tren.

— Eu nu sunt un detectiv iugoslav, doamnă. Sunt un detectiv internaţional.

— Sunteţi în serviciul Ligii Naţiunilor?

— Sunt în serviciul lumii, doamnă, spuse Poirot, emfatic. Lucrez mai ales la Londra. Vorbiţi englezeşte? o întrebă el deodată în limba engleză.

— Puţin, da.

Avea un accent încântător.

Poirot se înclină din nou.

— Nu vă mai reţinem, doamnă. Vedeţi, n-a fost atât de îngrozitor.

Ea zâmbi. Îi salută din cap şi ieşi.

— Ce femeie frumoasă, spuse Bouc încântat, şi oftă: N-am prea avansat.

— Nu, spuse Poirot. Doi oameni care n-au văzut şi n-au auzit nimic.

— Acum e rândul italianului, nu-i aşa?

Poirot nu-i răspunse pentru moment; examina pata de grăsime de pe paşaportul diplomatic al contelui ungur.

CAPITOLUL VIII

MĂRTURIA COL0NELULUI ARBUTHNOT

Poirot se dezmetici, tresărind uşor. Privi ştrengăreşte spre Bouc.

— Oh, bunul şi vechiul meu prieten, spuse el. Vezi, am devenit ceea ce se numeşte un snob! Am socotit că e mai nimerit să termin mai întâi cu clasa întâi, înainte de a trece la clasa a doua. Aşa că acuma urmează chipeşul colonel Arbuthnot.

Socotind că franceza colonelului era mult prea săracă, Poirot purtă discuţia în englezeşte. După ce numele, vârsta, adresa şi vechimea în armată a colonelului fură precis stabilite, Poirot îşi începu ancheta propriu- zisă:

— Veniţi din India şi mergeţi acasă, în concediu, sau cum spunem noi, en permission, nu-i aşa?

Colonelul Arbuthnot, deloc interesat în răstălmăcirile străinilor, răspunse cu o autentică concizie britanică:

— Da.

— Dar nu mergeţi acasă cu vaporul?

— Nu.

— De ce nu?

— Am preferat să călătoresc pe uscat din motive personale. "Şi ăsta — părea să spună tonul vocii lui — e un argument pentru voi, puşlamale mici care vă băgaţi nasul unde nu vă fierbe oala".

— Veniţi direct din India?

Colonelul răspunse tăios:

— M-am oprit o noapte la Ur, în Caldeea, să vizitez cetatea, şi apoi trei zile la Bagdad, în compania unui ofiţer de aviaţie, un prieten de-al meu.

— V-aţi oprit trei zile la Bagdad. Am aflat că şi domnişoara Debenham vine de la Bagdad. Probabil că aţi întâlnit-o acolo?

— Nu, deloc. Pe domnişoara Debenham am întâlnit-o pentru prima oară în trenul Kirkuk-Nissibin.

Poirot se aplecă puţin. Luă un aer complice, persuasiv, puţin cam ne-potrivit pentru ceea ce avea de gând să spună.

— Monsieur, aş vrea să vă rog ceva. Dumneavoastră şi domnişoara Debenham sunteţi singurii englezi din tren. Aş vrea să ştiu ce părere aveţi unul despre celălalt.

— Mi se pare cu totul contrar uzanţelor, replică colonelul rece.

— Nu tocmai. Înţelegeţi, această crimă a fost comisă, după toate probabilităţile, de o femeie. Omul a fost înjunghiat de nu mai puţin de douăsprezece ori. Chiar şeful trenului s-a pronunţat de îndată că e mâna unei femei. Ei bine, atunci ce trebuie să fac în primul rând? Să le "iau la bani mărunţi", cum spun americanii, pe toate femeile care călătoresc cu vagonul Istanbul-Calais. Dar cu o englezoaică e mai greu. Englezii sunt foarte reţinuţi. Ce fel de persoană e această domnişoară Debenham? Ce ştiţi despre ea?

— Domnişoara Debenham, spuse colonelul cu oarecare căldură în glas, e o lady.

— Ah, făcu Poirot şi păru satisfăcut de răspuns. Deci nu credeţi că ar putea fi implicată în acest asasinat.

— Dar e absurd, spuse Arbuthnot. Acest om îi era cu totul străin... nu-l mai văzuse niciodată înainte.

— V-a spus ea asta?

— Da. De îndată ce l-a văzut, a făcut câteva observaţii asupra figurii lui nu tocmai simpatice. Dacă o femeie este implicată în această crimă, cum daţi dumneavoastră a înţelege (ceea ce, după părerea mea, e o simplă presupunere, nefondată pe vreo dovadă), atunci pot să vă asigur că nu domnişoara Debenham este aceea.

— Văd că puneţi foarte mult suflet, spuse Poirot, zâmbind.

Colonelul îl privi cu multă răceală.

— Nu înţeleg ce vreţi să spuneţi.

Căutătura colonelului îl cam descumpăni pe Poirot. Se uită în jos, apoi începu să frunzărească hârtiile din faţa lui.

— Toate astea sunt doar amănunte, spuse el. Să fim practici şi să ne întoarcem la fapte. Avem temeiuri să credem că crima a avut loc la ora unu şi un sfert noaptea trecută. Intră în procedura obligatorie să întrebăm pe fiecare pasager ce făcea la acea oră.

— Perfect. La unu şi un sfert, după câte îmi amintesc, stăteam de vorbă cu tânărul american... secretarul celui asasinat.

— Aha! Eraţi în compartimentul lui, sau în al dumneavoastră?

—