— E vorba de tânărul cu numele de MacQueen, nu-i aşa?

— Da.

— Vă este prieten, sau cunoştinţă?

— Nu, nu l-am mai văzut niciodată înainte de această călătorie. Ieri am schimbat întâmplător câteva cuvinte şi apoi amândoi am fost interesaţi să continuăm discuţia. De obicei, nu-mi plac americanii... n-ai ce discuta cu ei. — Poirot zâmbi, amintindu-şi de opiniile lui MacQueen despre britanici... — Dar tânărul acesta mi-a plăcut. Îi intraseră în cap nişte idei stupide despre situaţia din India; asta-i cel mai rău la americani... sunt foarte sentimentali şi cu capul în nori. În orice caz, părea interesat de ceea ce îi spuneam. Cunosc această ţară de aproape treizeci de ani. Iar pe mine mă interesa ce putea el să-mi spună despre situaţia financiară din America. Apoi am trecut la politica internaţională, în general. Am fost cu totul surprins când m-am uitat la ceas şi am văzut că se făcuse două fără un sfert.

— Atunci aţi întrerupt discuţia?

— Da.

— Ce-aţi făcut după aceea?

— M-am dus la culcare.

— Patul era aranjat?

— Da.

— Dumneavoastră ocupaţi compartimentul... să vedem... numărul 15... penultimul din capătul celălalt al vagonului?

— Da.

— Unde se afla conductorul când aţi luat-o spre compartimentul dumneavoastră?

— Stătea la o măsuţă, la capătul culoarului. De altfel, MacQueen l-a chemat tocmai în momentul când intram la mine în compartiment.

— Pentru ce l-a chemat?

— Să-i facă patul, bănuiesc. Compartimentul lui nu fusese aranjat pentru noapte.

— Acum, domnule colonel, vă rog, să vă gândiţi bine. În timp ce vorbeaţi cu domnul MacQueen, a trecut cineva pe coridor prin dreptul uşii?

— Au trecut mulţi, dacă mă gândesc bine. N-am fost atent.

— Da, dar eu mă refer... hai să zicem, la ultima oră şi jumătate din discuţia dumneavoastră. Aţi coborât la Vincovici, nu-i aşa?

— Da, dar numai un minut, pentru că viscolea şi era un frig groaznic. M-am simţit chiar foarte mulţumit când m-am întors în zăpuşeala asta, deşi nu mă pot abţine să nu remarc că e cam scandalos modul cum sunt supraâncălzite aceste trenuri.

Bouc suspină.

— E foarte greu să mulţumeşti pe toată lumea, observă el. Englezii deschid tot ce le iese în faţă, uşi, ferestre, după care vin ceilalţi şi le închid la loc. E tare greu în aceste condiţii...

Nici Poirot, nici colonelul Arbuthnot nu-i dădură vreo atenţie.

— Acum, domnule, căutaţi să vă reamintiţi cât mai exact, îl încurajă Poirot. Afară era frig. V-aţi reîntors în tren. V-aţi aşezat din nou, aţi fumat poate o ţigară, sau pipă...

Se opri o fracţiune de secundă.

— Pipă. MacQueen fuma ţigări.

— Trenul porneşte din nou. Dumneavoastră vă fumaţi pipa. Discutaţi despre situaţia din Europa, din întreaga lume. S-a făcut târziu. Cei mai mulţi călători s-au dus să se culce. Gândiţi-vă, trece cineva prin dreptul uşii?

Arbuthnot se încruntă, încercând să-şi reamintească.

— Greu de spus. Înţelegeţi, n-am fost atent.

— Dar aveţi spiritul de observaţie al soldatului. Remarcaţi fără să vă daţi seama, s-ar putea spune.

Colonelul se concentră din nou, apoi clătină din cap.

— Nu ştiu, nu-mi amintesc să fi trecut cineva, în afară de conductor. Staţi o clipă... a mai trecut o femeie, mi se pare.

— Aţi văzut-o? Era tânără, bătrână?

— N-am văzut-o. Nu mă uitam într-acolo. Doar un fâşâit şi o undă de parfum.

— Parfum? Un parfum bun?

— Cum să vă spun, mai degrabă picant, dacă înţelegeţi ce vreau să spun. Îl simţi de la o poştă. Dar, staţi puţin, s-ar putea să fi fost ceva mai devreme. Exact cum spuneaţi, e genul acela de lucruri pe care le observi fără să-ţi dai seama. Ştiu că, la un moment dat, în seara aceea, mi-am spus: "Femeie... parfum... şi-a dat cam mult." Dar nu sunt sigur când s-a întâmplat asta... dacă nu cumva... aha, ba da, trebuie să fi fost după Vincovici.

— De ce?

— Pentru că-mi amintesc că am simţit parfumul tocmai pe când vorbeam despre Rusia. Îmi amintesc raţionamentul... femeie... ceea ce m-a făcut să mă gândesc la situaţia femeilor din Rusia. Şi ştiu că n-am ajuns la Rusia decât spre sfârşitul discuţiei noastre.

— N-aţi putea fi mai precis?

— Nu. Trebuie să fi fost cam în ultima jumătate de oră.

— Trenul se oprise?

Colonelul încuviinţă din cap:

— Da, sunt sigur că da.

— Bine, să trecem la alt subiect. Aţi fost vreodată în America, domnule colonel?

— Niciodată, şi nici n-aş vrea să mă duc.

— Aţi cunoscut vreun colonel Armstrong?

— Armstrong, Armstrong... am cunoscut doi sau trei Armstrongi. Tommy Armstrong din regimentul 60, nu la el vă referiţi, nu-i aşa? Apoi, Selby Armstrong, care a fost ucis pe Somme.

— Mă refer la colonelul Armstrong, căsătorit cu o americancă şi al cărui singur copil a fost răpit şi ucis.

— Da, îmi aduc aminte că am citit despre asta... îngrozitoare poveste. Nu cred să-l fi întâlnit, deşi bineînţeles am auzit despre el. Toby Armstrong. Bun băiat, toţi îl iubeau. A avut o ascensiune admirabilă. A primit şi Crucea Victoria.

— Omul asasinat astă-noapte este cel care i-a ucis fetiţa.

Faţa colonelului se înăspri.

— Atunci, după părerea mea, porcul ăsta a meritat-o. Deşi aş fi preferat să-l văd spânzurat, cum se cuvine, sau electrocutat, cum se obişnuieşte acolo la ei.

— Deci, preferaţi legea şi ordinea în locul răzbunării personale.

— Ce să mai vorbim, nu ne putem răzbuna şi înjunghia aşa, cum fac corsicanii sau cei din Mafia. Orice s-ar spune, procesul cu juraţi e un sistem bun.

Poirot îl fixă câteva clipe, chibzuind.

— Mda, mormăi apoi. Sunt convins de asta. Domnule colonel, cred că v-am întrebat tot ce era de întrebat. Din ce vă puteţi reaminti din noaptea trecută, e ceva care vă pare — mai ales acum, privind înapoi — suspect?

Colonelul reflectă câteva momente.

— Nu, spuse el, nimic. Dacă nu cumva...

Şovăi.

— Continuaţi, vă rog.

— De fapt, nu contează, spuse colonelul încet. Dar aţi menţionat orice.

— Întocmai. Spuneţi.

— Oh, dar e un nimic. Un amănunt. Când mă întorceam în compartimentul meu, am observat că uşa de lângă mine, a compartimentului din capăt, ştiţi...

— Da, numărul 16.

— Ei bine, uşa nu era bine închisă, iar cel dinăuntru se uita pe furiş afară. Apoi a închis uşa repede. Ştiu că nu e ceva grav, dar mi s-a părut puţin