ciudat. Vreau să zic că e absolut normal să deschizi uşa şi să scoţi capul afară dacă vrei să vezi ceva. Dar, aşa, pe furiş, mi-a atras atenţia.

— Mda, făcu Poirot, neîncrezător.

— V-am spus că nu e nimic, important, încercă să se scuze colonelul Arbuthnot. Dar ştiţi cum e: în primele ore după miezul nopţii totul e liniştit, şi atunci întâmplarea arată sinistru... ca într-un roman poliţist. E un fleac, într-adevăr.

Arbuthnot se ridică.

— Dacă nu mai aveţi nevoie de mine...

— Vă mulţumesc, domnule colonel.

Colonelul ezită un moment. Dispreţul său natural, atât de vehement la început, pentru aceşti "străini" care-i puneau întrebări, se evaporase.

— E vorba de domnişoara Debenham, spuse el cam încurcat. Vă asigur că nu are nici un amestec. E o pukka sahib.

Şi, îmbujorat la faţă, ieşi.

— Ce înseamnă pukka sahib? întrebă nedumerit doctorul Constantine.

— Înseamnă, îi explică Poirot, că tatăl şi fraţii domnişoarei Debenham au avut acelaşi fel de educaţie ca şi colonelul Arbuthnot.

— Oh! exclamă doctorul dezamăgit. Deci n-are nimic de-a face cu crima.

— Întocmai, spuse Poirot.

Rămase pe gânduri, bătând darabana cu degetele în masă.

— Colonelul Arbuthnot fumează pipă, spuse, uitându-se la ceilalţi doi. În compartimentul lui Ratchett am găsit un curăţitor de pipă. Ratchett fu-ma numai trabuc.

— Crezi că...?

— El e deocamdată singurul care a recunoscut că fumează pipă. Pe de altă parte, a auzit de colonelul Armstrong... poate chiar l-a cunoscut, deşi nu vrea să mărturisească.

— Crezi deci că e posibil ca...?

Poirot clătină energic din cap.

— Tocmai, e imposibil, cu totul imposibil, ca un englez onorabil, cam prostănac şi cinstit, să-şi înjunghie un duşman de douăsprezece ori! Nu vă daţi seama cât de imposibil e?

— Asta-i psihologie, remarcă Bouc.

— Şi trebuie să ţinem seamă de psihologie. Această crimă are o semnătură şi e limpede că ea nu aparţine colonelului Arbuthnot. Dar să trecem la următorul pasager.

De data asta Bouc nu mai pomeni de italian, dar nu se putu împiedica să nu se gândească la el.

 

 

CAPITOLUL IX

MĂRTURIA DOMNULUI HARDMAN

 

Ultimul dintre pasagerii de clasa întâi, domnul Hardman, era americanul acela voinic, plin de viaţă, care stătea la masă cu italianul şi cu valetul, Masterman.

Purta un costum cadrilat, puţin cam bătător la ochi, cămaşă roz, un ac de cravată strălucitor şi mesteca tot timpul. Pe faţa lui lată, cărnoasă, cam din topor, se citea buna dispoziţie.

— 'Neaţa, domnilor. Vă stau la dispoziţie.

— Aţi aflat de crimă, domnule... ăă... Hardman?

— Fireşte.

Îşi trecu, cu îndemânare, guma de mestecat pe altă măsea.

— Suntem nevoiţi să punem anumite întrebări tuturor pasagerilor.

— Din partea mea, nici o obiecţie. Cred că e singurul mod de a descurca treaba.

Poirot aruncă o privire pe paşaportul din faţa lui.

— Sunteţi Cyrus Bethman Hardman, cetăţean al Statelor Unite, patruzeci şi unu de ani, comis-voiajor al unei firme de panglici pentru maşinile de scris?

— Chiar el în persoană.

— Călătoriţi de la Istanbul spre Paris?

— Exact.

— Motivul?

— Afaceri.

— Mergeţi întotdeauna cu clasa întâi?

— Da, domnule. Firma îmi plăteşte cheltuielile de deplasare. Şi le făcu cu ochiul.

— Să trecem, domnule Hardman, la evenimentele petrecute astă-noapte.

Americanul dădu din cap.

— Ce-aţi putea să ne spuneţi?

— Exact nimic.

— Oh, asta-i păcat. Poate vreţi să ne spuneţi, domnule Hardman, ce-aţi făcut după ce aţi terminat masa de seară?

Pentru prima oară americanul păru că nu are un răspuns gata. Se hotărî totuşi:

— Scuzaţi-mă, domnilor, dar cu cine am onoarea? Lămuriţi-mă, dacă sunteţi buni.

— Dânsul e domnul Bouc, director al companiei vagoanelor de dormit, dânsul e doctorul care a examinat cadavrul...

— Iar dumneavoastră?

— Iar eu sunt Hercule Poirot. La propunerea companiei, anchetez acest caz.

— Am auzit de dumneavoastră, spuse Hardman. Chibzui câteva secunde. Cred că e mai bine să joc cinstit.

— E, într-adevăr, recomandabil să ne spuneţi tot ce ştiţi, remarcă Poirot sec.

— V-aş spune dacă aş şti. Dar nu ştiu. Nu ştiu nimic, v-am mai spus. Deşi ar fi trebuit să ştiu ceva. Asta mă scoate din sărite, pentru că ar fi trebuit.

— Fiţi bun şi lămuriţi-ne, domnule Hardman.

Hardman oftă, scoase din gură, calm, guma de mestecat şi o puse într-un buzunar. Instantaneu, întreaga sa personalitate se metamorfoză parcă. Dintr-un personaj de teatru deveni un om în carne şi oase. Tonul nazal al vocii dispăru.

— Paşaportul ăsta e oleacă măsluit, spuse. Iată, de fapt, cine sunt.

Poirot cercetă cartea de vizită pe care acesta i-o întinse. Bouc se uită peste umărul lui:

 

DL. CYRUS B. HARDMAN

AGENŢIA DE DETECTIVI McNEIL

NEW YORK

 

Poirot cunoştea firma. Era una dintre cele mai cunoscute şi mai reputate agenţii particulare de detectivi din New York.

— Acum, domnule Hardman, spuse el, să auzim ce înseamnă asta.

— Desigur. Se mai întâmplă şi astfel de lucruri. Ajung până în Europa, tot urmărind un cuplu de escroci... fără nici o legătură cu cazul de faţă. Termin cu ei la Istanbul. Telegrafiez şefului, care îmi cere să mă reîntorc. Aş fi luat-o binişor înapoi spre micuţul New York, când primesc asta.

Scoase din buzunar o scrisoare. Purta antetul hotelului Tokatlian.

 

Dragă domnule, sunt informat că lucraţi pentru Agenţia de detectivi McNeil. Fiţi bun şi prezentaţi-vă la mine la ora patru, azi după-amiază.

Semnat: S. E. Ratchett.

 

— Eh bien?

— M-am dus la ora anunţată, şi domnul Ratchett m-a pus în temă. Mi-a arătat două scrisori pe care le primise.

— Era alarmat?

— Zicea că nu, dar îşi pierduse cumpătul. Mi-a făcut propunere: să iau acelaşi tren cu el, spre Paris, şi să am grijă să nu-i facă cineva de petrecanie. Ei bine, domnilor, am călătorit cu acelaşi tren şi cu toate astea, cineva i-a făcut de petrecanie. Sunt, bineînţeles, foarte mâhnit. N-am prea fost la înălţime.

— Ţi-a spus ce anume să faci?

— Fireşte. A pus singur totul la punct. Mi-a spus să mă instalez în compartimentul de lângă el, dar era ocupat. Singura cuşetă liberă era numărul 16, şi a trebuit să mă lupt puţin ca s-o obţin. Cred că conductorul ţine compartimentul acela în rezervă — dar nu contează. După ce-am inspectat câmpul de bătaie, mi-am dat seama că numărul 16 era o poziţie strategică ideală. În faţă mai era doar vagonul restaurant, iar uşa laterală de acces se încuie noaptea. Asasinul putea deci fie să pătrundă pe uşa de acces