din spatele vagonului, fie să vină din alt vagon. În ambele cazuri tre-buia să treacă prin dreptul compartimentului meu.

— N-aveaţi nici cea mai mică idee, îmi închipui, în ce priveşte identitatea eventualului asasin?

— Ba nu, ştiam cum arată. Domnul Ratchett mi-l descrisese.

— Ce?

Ceilalţi trei mai că nu săriseră în picioare. Hardman continuă:

— Un omuleţ negricios, cu voce de femeie, cam aşa mi l-a descris bătrânul. Mai zicea că nu crede să se întâmple ceva în prima noapte, ci mai degrabă în a doua sau a treia.

— Ştia el ceva, murmură Bouc.

— Ştia în orice caz mai mult decât i-a spus secretarului, vorbi Poirot, clătinând din cap. V-a mai dat amănunte despre el? De pildă, de ce îl ameninţase cu moartea?

— Nu, în privinţa asta s-a arătat mai reţinut. Mi-a spus doar că tipul e fioros şi că are de gând să-l lichideze.

— Un omuleţ negricios, cu voce de femeie, repetă Poirot, preocupat.

Apoi uitându-se fix la Hardman:

— Ştiţi, desigur, cine era în realitate?

— Cine, domnule?

— Ratchett, fireşte. L-aţi recunoscut?

— Nu vă înţeleg.

— Numele adevărat al lui Ratchett era Cassetti. El a fost acela care a ucis-o pe fetiţa colonelului Armstrong.

Domnul Hardman scoase un şuierat prelung.

— Asta e o surpriză! Ei bine, domnule, nu-l recunoscusem. Când s-a întâmplat nenorocirea, eram undeva, prin vest. Cred că i-am văzut nişte fotografii în ziare, dar pot să vă spun că nu mi-aş recunoaşte nici propria mea mamă din ele. Acum nu mă mai mir că au vrut să-i vină de hac.

— Cunoaşteţi pe cineva care să fi avut vreo legătură cu cazul Armstrong şi care să corespundă acestei descrieri?

Hardman chibzui câteva clipe.

— Dificil de dat un răspuns. Aproape toţi care au avut de-a face cu acest caz au murit.

— Mai era şi fata care s-a aruncat de la fereastră...

— Da, aşa e. Asta ar fi o posibilitate. Fata era de undeva din străinătate. O fi având nişte rude pe-acolo. Dar nu trebuie să uitaţi că acest Cassetti a mai fost implicat şi în alte cazuri. S-a ocupat doar un timp de povestea asta murdară cu răpirile. Nu trebuie să vă concentraţi numai asupra cazului cu răpirea.

— Avem însă motive să credem că această crimă e legată de tragedia familiei Armstrong.

Hardman îl privi întrebător. Poirot tăcu însă. Americanul clătină dân cap.

— Nu ţin minte pe cineva cu înfăţişarea asta, care să fie implicat în cazul Armstrong. Dar, să nu uităm, n-am fost la faţa locului şi, ca atare, nu ştiu prea multe.

— Bine, să reluăm discuţia noastră, domnule Hardman.

— Nu prea mai am ce să vă spun. Am dormit în timpul zilei, iar noaptea am stat la pândă. În prima noapte, nimic deosebit. În noaptea asta, la fel, cel puţin atât cât am observat eu. Ţineam uşa puţin întredeschisă şi pândeam. N-a trecut nici un străin.

— Sunteţi sigur, domnule Hardman?

— Mai mult ca sigur. Nu s-a urcat nimeni în tren şi n-a venit nimeni dinspre celelalte vagoane. Pot să jur.

— De la postul dumneavoastră de observaţie îl vedeaţi pe conductor?

— Bineînţeles. Stătea pe scăunelul lui exact în raza privirilor mele.

— Şi-a părăsit locul după oprirea de la Vincovici?

— Asta a fost ultima gară? Da, cum să nu, a răspuns la vreo două apeluri... asta cam imediat după ce trenul se oprise definitiv. După aceea a trecut prin dreptul meu spre vagonul din spate... să fi fost cam unu şi un sfert atunci. Nu după multă vreme s-a auzit zbârnâitul prelung, nebunesc, al unei sonerii, şi conductorul s-a întors în fugă. Am ieşit pe coridor să văd ce se întâmplase — eram puţin nervos, vă daţi seama. Era americanca bătrână. O apucaseră pandaliile, nu ştiu din ce pricină. Mai să mă pufnească râsul. Apoi s-a dus la un alt compartiment, s-a întors şi a luat nişte apă minerală. După ce a terminat şi cu asta, s-a aşezat din nou la locul lui, până când a fost rugat să facă patul cuiva din celălalt capăt al vagonului. Pe urmă, cred că nu s-a mai mişcat până la cinci dimineaţa.

— A moţăit?

— Nu ştiu. Se prea poate.

Poirot dădu din cap. Involuntar, mâinile sale orânduiau hârtiile de pe masă. Scoase din nou fişa de înregistrare.

— Fiţi bun şi semnaţi aici.

Hardman se supuse.

— Spuneţi-mi, domnule Hardman, e cineva în tren care ar putea să confirme cine sunteţi?

— În tren? Nu, nu tocmai. Dacă nu cumva tânărul MacQueen. Îl cunosc destul de bine, l-am văzut la biroul tatălui său, la New York, dar nu cred să-şi amintească de mine. Nu, domnule Poirot, trebuie să aşteptaţi să ajungem undeva şi să telegrafiaţi la New York. Dar credeţi-mă, nu vă spun poveşti. Ei bine, salutare, domnilor. Mi-a făcut plăcere să vă cunosc, domnule Poirot.

Poirot îi oferi o ţigară.

— Sau poate preferaţi pipă?

— Eu? Nu.

Se servi singur, apoi ieşi.

Cei trei se uitară unul la altul.

— Crezi că a spus adevărul? întrebă doctorul Constantine.

— Da. Cunosc genul. Şi-apoi, e o poveste care poate fi foarte uşor verificată.

— Ne-a dat o informaţie foarte interesantă, spuse Bouc.

— Da, într-adevăr.

— Un bărbat mic, negricios, cu o voce piţigăiată.

— O descriere care nu se potriveşte nimănui din tren, observă Poirot.

 

 

CAPITOLUL X

MĂRTURIA ITALIANULUI

 

— Şi acum, spuse Poirot, clipind şiret din ochi, spre încântarea prietenului nostru Bouc, o să-l chemăm pe italian.

Antonio Foscarelli se strecură în vagon, iute şi elastic ca o pisică. Faţa îi radia de bunăvoinţă; o faţă autentică de italian, surâzătoare, oacheşă.

Vorbea o franceză curgătoare, curată, cu un uşor accent.

— Numele dumitale e Antonio Foscarelli?

— Da, domnule.

— Eşti naturalizat în America?

Foscarelli zâmbi.

— Da, domnule. E mai bine pentru afaceri.

— Lucrezi ca reprezentant al firmei de automobile Ford?

— Da, să vedeţi...

Urmă o relatare plină de viaţă şi culoare, însoţită de gesturi şi exclamaţii. La sfârşitul ei, cei trei ascultători docili se puteau socoti aproape pe de-a-ntregul informaţi asupra modului cum îşi conduce Foscarelli afacerile, asupra călătoriilor sale, a venitului şi a părerilor sale despre Statele Unite şi despre majoritatea ţărilor europene. Foscarelli nu era omul de la care să scoţi cu cleştele informaţii şi amănunte; dimpotrivă, te sufoca cu ele.

Figura lui blândă, copilăroasă, radia de plăcere când, cu un ultim