Chli-pou-ni a vorbit cu numeroase concetăţene instigatoare, care se pricep să convingă lumea. Acestea au făcut eforturi considerabile, şi regina de asemenea, încât împreună au izbutit să ajungă la o cifră de optzeci de mii.

Optzeci de mii de legiuni?

Nu, optzeci de mii de soldaţi. În ce o priveşte, Chli-pou-ni este convinsă că acest efectiv va fi suficient. Dacă 103 683 îl consideră, totuşi, derizoriu, regina consimte să depună noi eforturi de stimulare suplimentară, astfel încât să facă rost de o sută-două de luptătoare în plus. Dar acesta este numărul maxim pe care îl poate obţine!

103 683 reflectează. Regina pur şi simplu nu-şi dă seama de amploarea campaniei! Optzeci de mii de soldaţi pentru a înfrunta toate Degetele de pe Pământ! E o prostie!

Dar curiozitatea ei nestinsă nu-i dă pace. Cum ar putea pierde un asemenea prilej? Aşa încât se străduieşte să-şi facă curaj. La urma urmei, cu optzeci de mii de soldaţi va avea la dispoziţie o trupă considerabilă. Nu e nevoie decât de puţină îndrăzneală. Nu va izbuti, desigur, să ucidă toate Degetele, în schimb va şti mult mai bine cine sunt ele şi cum funcţionează.

Aşa încât se arată de acord cu cifra de optzeci de mii de soldaţi. 103 683 ar vrea, totuşi, să mai pună două întrebări. De ce această cruciadă? Şi de ce toată această ostilitate la adresa Degetelor, de vreme ce Belo-kiu-kiuni le acorda atâta stimă?

Regina se îndreptă înspre un coridor ce porneşte din fundul sălii.

Vino. Te duc să vizitezi Biblioteca chimică.

28. LAETITIA APROAPE CA APARE

Încăperea era plină de gălăgie şi de fum, aglomerată cu mese, scaune şi automate de cafea.

Claviaturile maşinilor de scris ţăcăneau, epavele umane lungite pe câteva bănci bodogăneau, nişte indivizi agăţaţi de gratiile celulelor în care se aflau declarau sus şi tare că poliţiştilor nu o să le meargă chiar aşa uşor şi ca voiau să telefoneze avocaţilor lor.

Pe un panou erau afişate nişte figuri patibulare, fiecare însoţită de cifra recompensei acordate pentru capturarea sa. Tariful varia între o mie şi cinci mii de frânei. Sume destul de modeste, dacă se lua în considerare faptul că un om are în organismul său produse organice (rinichi, inimă, hormoni, vase sanguine, lichide diverse) a căror valoare comercială cumulată s-ar situa mai degrabă în jurul a şaptezeci şi cinci de mii de franci.

Când Laetitia Wells îşi făcu apariţia în comisariat, mai multe perechi de ochi se înălţară brusc spre ea. Oriunde ar fi intrat, producea acelaşi efect.

― Biroul comisarului Méliès, vă rog?

Un subofiţer în uniformă ceru să-i examineze convocarea înainte de a o îndruma:

― Pe acolo, în fund, înainte de toalete.

― Mulţumesc.

De cum o zări în prag, comisarul simţi o înţepătură în inimă.

― Îl caut pe comisarul Méliès, spuse ea.

― Eu sunt

Cu un gest, o invită să ia loc.

Nu reuşea să-şi vină în fire. Niciodată, dar absolut niciodată de când se ştia, nu mai văzuse vreo fată atât de frumoasă. Nici una din cuceririle sale, recente sau trecute, nu se putea compara cu ea nici măcar pe departe.

Ceea ce frapa în primul rând erau ochii ei de culoare mov. Veneau apoi la rând chipul de madonă, corpul zvelt şi parfumul pe care îl răspândea. Bergamot, vetiver, mandarina, lemn de santal, totul pus în valoare de o părere de mosc de muflon din Pirinei ― aşa ar fi sunat analiza unui chimist. Dar în ce-l privea pe Jacques Méliès, el nu putea decât să-l adulmece cu delectare.

Se lăsă cucerit de sunetul glasului ei înainte de-a putea înţelege cuvintele pe care le rostea. Ce spusese oare? Făcu un efort ca să-şi vină în fire. Atâtea informaţii vizuale, olfactive şi auditive îi suprasaturau creierul!

― Vă mulţumesc că aţi venit, bâigui el în sfârşit.

― Dimpotrivă, eu vă sunt recunoscătoare că aţi acceptat interviul, dumneavoastră, care sunteţi atât de greu de abordat.

― Nu, nu, vă datorez mult. Mi-aţi deschis ochii asupra cazului acestuia. Era de datoria mea să vă primesc.

― Perfect. Asta arată că aveţi caracter. Pot să vă înregistrez?

― Cum doriţi.

Începu să vorbească, schimbând cu ea cuvinte anodine, dar se simţea hipnotizat de chipul alb al tinerei femei, de părul ei foarte negru, tuns â la Louise Brooks, cu un breton compact, de ochii ei prelungi de culoare mov, care se întindeau deasupra pomeţilor înalţi. Îşi rujase cu un roz discret buzele cărnoase. Taiorul purpuriu de pe ea purta desigur marca unui croitor de lux. Bijuteriile şi întreaga ei ţinută denotau rafinament, şi bun gust.

― Pot să fumez?

El dădu din cap că da şi îi întinse o scrumieră, în timp ce ea scoase un portţigaret mic şi cizelat. Aprinse ţigara şi dădu drumul unui vălătuc albăstrui cu izuri opiacee. Apoi scoase un carnet din poşetă şi se apucă să-l interogheze:

― Am aflat că până la urmă aţi solicitat o autopsie. Aşa e?

El confirmă.

― Ce rezultate a dat?

― Frică plus otravă. Ceea ce înseamnă că, într-un fel, amândoi am avut dreptate. În ce mă priveşte, cred că autopsiile nu constituie un panaceu. Nu pot să ne dezvăluie totul.

― Analiza sângelui a indicat vreo urmă de otravă?

― Nu. Dar asta poate să nu însemne nimic, deoarece există otrăvuri care nu lasă urme.

― Aţi descoperit indicii la locul crimei?

― Nici una.

― Urme de efracţie?

― Nici cea mai mică.

― Aveţi vreo idee asupra mobilului?

― Aşa cum am mai declarat în depeşa agenţiei, Sébastien Salta pierduse mulţi bani la joc.

― Care este convingerea dumneavoastră personală asupra acestui caz?

Comisarul oftă.

― Nu mai am nici una... Dar aş putea să vă întreb, la rândul meu, ceva? Se pare că aţi făcut investigaţii pe la psihiatri.

Citi surprindere în irişii mov.

― Bravo, sunteţi bine informat!

― Asta mi-e meseria. Aţi aflat ce anume ar putea speria atât de rău trei oameni, încât să-i omoare pe loc?

Ea stătu la îndoială.

― Sunt ziaristă. Meseria mea e de-a culege informaţii