― Bine, să zicem că e vorba de un simplu schimb, dar se-nţelege că nu sunteţi obligată să fiţi de acord.

Ea îşi încrucişă picioarele fine, îmbrăcate în ciorapi de mătase.

― Dumneavoastră de ce vă temeţi, comisare? (Îl fixă cu privirea de jos în sus, în timp ce se apleca pentru a-şi scutura scrumul ţigării). Nu, nu-mi răspundeţi. E ceva prea intim. Întrebarea mea era aproape indecentă. Frica este un sentiment atât de complex. Ea a fost prima emoţie a omului cavernelor. E ceva străvechi şi foarte puternic frica asta. Îşi are rădăcinile în imaginaţie, astfel încât nu o putem controla.

Trase adânc câteva fumuri din ţigară înainte de-a o stinge. Apoi înălţă capul şi-i zâmbi.

― Comisare, cred că ne aflăm în faţa unei enigme demne de perspicacitatea noastră. Am scris articolul acela pentru că mă temeam să n-o lăsaţi să vă scape. Ca să n-o pierdeţi, mai bine zis. (Îşi opri magnetofonul. ) Comisare, nu mi-aţi spus nimic pe care sa nu-l fi ştiut deja. Eu, în schimb, o să vă spun ceva ce nu ştiţi.

Deja se ridicase de pe scaun, pregătindu-se să plece.

― Această afacere Salta este cu. mult mai interesantă decât vă puteţi închipui şi, foarte curând, ea va începe să facă valuri.

Auzind-o, el tresări:

― Ce anume ştiţi? De unde?

― Aşa-mi spune degetul meu cel mic... făcu ea, întinzându-şi buzele fermecătoare într-un zâmbet misterios şi îngustându-şi ochii mov.

După care, cu supleţea unei feline, se făcu nevăzută.

29. CĂUTAREA FOCULUI

103 683 nu mai fusese niciodată la Biblioteca chimică. Locul este într-adevăr impresionant. Cât vezi cu ochii se înşiruie ouă umplute cu lichide vii şi toate conţin mărturii, descrieri, idei unice.

În timp ce înaintează printre şirurile de arcade, Chli-pou-ni îi povesteşte. Când a luat în stăpânire Oraşul interzis din Bel-o-kan, a descoperit că mama Belo-kiu-kiuni comunica cu Degetele subterane. Mama era de-a dreptul fascinată de Degete şi credea că acestea constituiau o întreagă civilizaţie aparte. Le hrănea, iar ele o învăţau în schimb lucruri ciudate. Cum era roata, de exemplu.

Pentru regina Belo-kiu-kiuni, Degetele erau nişte animale benefice. Cât de mult se înşela! Chli-pou-ni avea de-acum dovada. Toate mărturiile concordă: Degetele sunt cele ce au dat foc Bel-o-kan-ului, omorând-o astfel pe Belo-kiu-kiuni, singura regină care voia să le înţeleagă.

Tristul adevăr este că civilizaţia lor e bazată pe... foc. Acesta e motivul pentru care Chli-pou-ni n-a mai vrut să dialogheze cu ele şi nici să le mai hrănească, închizând pasajul din planşeul de granit. Şi tot din această pricină ţine să le elimine de pe faţa Pământului.

Rapoarte tot mai numeroase, venite din partea diverselor expediţii, subliniază aceeaşi informaţie: Degetele aprind focuri, se joacă cu focul, fabrică obiecte cu ajutorul focului. Furnicile nu trebuie să le mai permită acestor fiinţe nesăbuite să continue. Ar însemna să se îndrepte direct spre apocalipsă. Prăpădul suferit de Bel-o-kan a dovedit-o din plin.

Focul!... 103 683 schiţează un gest de dezgust. Acum înţelege mai bine obsesia lui Chli-pou-ni. Orice furnică ştie ce este focul. Odinioară au descoperit şi ele acest element, în acelaşi fel ca şi oamenii: din întâmplare. Trăsnetul lovise un tufiş şi o rămurică aprinsă căzuse în iarbă. O furnică s-a apropiat de ea, vrând să vadă mai bine bucata aceasta de soare care înnegrea totul în jurul ei.

Furnicile încearcă totdeauna să aducă în cuibul lor orice lucru insolit. Acea primă tentativă s-a soldat cu un eşec. Încercările următoare au eşuat şi ele. Cu regularitate, flacăra se stingea în cursul drumului. Apoi, luând mereu alte rămurele tot mai lungi, o cercetaşă a izbutit să aducă una până la marginea furnicarului ei, demonstrând astfel că transportarea bucăţilor de soare este posibilă. Surorile sale au ridicat-o în slăvi.

Ce minunăţie era focul! Aducea energie, lumină, căldură. Şi ce culori frumoase avea! Roşu, galben, alb şi chiar şi albastru.

Acestea se întâmplaseră nu prea demult, abia cu vreo cincizeci de milioane de ani în urmă. În lumea insectelor sociale, amintirea era încă vie.

Problema era că flacăra nu dura niciodată prea mult, astfel că trebuia să aştepte ca trăsnetul să lovească din nou, şi din păcate el era însoţit adesea de o ploaie care stingea focul.

Pentru a-şi proteja mai bine comoara incandescentă, o furnică a avut atunci ideea să o introducă în oraşul ei, construit din rămurele. Dezastruoasă iniţiativă! Focul a durat desigur mai mult, incendiind însă imediat bolţile de crenguţe şi provocând moartea a mii de ouă, de lucrătoare şi soldaţi.

Inovatoarea nu a fost deloc felicitată. În realitate însă cercetarea focului se afla abia la primii paşi. Aşa sunt furnicile: încep totdeauna prin a aplica cea mai proastă soluţie înainte de-a ajunge să o descopere, prin ameliorări succesive, pe cea mai bună.

Furnicile au studiat vreme îndelungată subiectul.

Chli-pou-ni eliberează dintr-un ovoid feromonul mnezic în care sunt consemnate cercetările lor.

Iniţial, s-a observat că focul este cât se poate de contagios. Era suficient să te apropii de el ca să te aprinzi la rândul tău. În acelaşi timp, paradoxal, el era foarte fragil. Simpla bătaie din aripi a unui fluture era de-ajuns ca să-l stingă, nemailăsând în urmă decât un fum negru ce se mistuia în aer. În ce le priveşte pe furnici, dacă voiau să stingă un foc, cel mai simplu era să proiecteze peste el acid formic cu o concentraţie redusă. Experimentatoarele care au lansat peste focuri acid prea puternic au fost transformate în aruncătoare de flăcări, apoi în torţe vii.

Mai târziu, acum vreo şapte sute cincizeci de mii de ani, furnicile au descoperit, iarăşi din întâmplare, încercând totul şi orice (ceea ce constituie metoda lor ştiinţifică), că focul putea fi "construit" fără a trebui să se mai aştepte trăsnetul. Frecând două frunze foarte uscate, o lucrătoare constatase că produc fum, şi că apoi se aprind. Experienţa a fost reprodusă şi studiată. Acum, furnicile puteau să aprindă focul când voiau. Frumoasei descoperiri i-a urmat o perioadă de euforie. Fiecare cuib îi găsea, aproape zilnic, noi întrebuinţări. Focul distrugea copacii care încurcau prea mult, fărâmiţa materialele cele mai tari, stimula energiile la ieşirea din