— Nu uit. Poimâine la ora douăsprezece ne întâlnim aici.

  Cineva de la masa ei a strigat:

  — Hei, Midori! Vino repede! Ţi se răceşte mâncarea!

  Midori a ignorat îndemnul şi m-a întrebat:

  — Felul acesta de-a vorbi ţi-a fost întotdeauna caracteristic?

  — Cred că da, am răspuns. Nici nu mi-am dat seama până acum.

  Zău că era prima oară când îmi spunea cineva că am un fel aparte de a vorbi.

  Midori căzu parcă pe gânduri câteva secunde, apoi se ridică şi se întoarse la masa ei. Când am trecut prin dreptul mesei, Midori mi-a făcut semn cu mâna, dar ceilalţi trei mi-au aruncat doar o privire.

  Miercuri la ora douăsprezece, nici urmă de Midori în restaurant. Aveam de gând să beau o bere în aşteptarea ei, dar pentru că restaurantul s-a aglomerat, n-am avut încotro şi a trebuit să-mi comand şi mâncare. Până la urmă, am mâncat singur. Am terminat de mâncat la ora douăsprezece şi treizeci şi cinci de minute, dar Midori tot nu apăruse. Am plătit, am ieşit din restaurant, am traversat strada şi m-am aşezat pe o piatră din faţa templului, ca să-mi termin berea, cu speranţa că Midori va veni totuşi. Am aşteptat până la ora unu, după care am renunţat şi m-am întors, resemnat, la facultate. Am citit la bibliotecă până la ora două şi apoi m-am dus la cursul de limba germană.

  După ore, m-am dus la secretariat şi am căutat numele lui Midori pe lista celor înscrişi la cursul de Istoria teatrului – II. Singura Midori de pe lista studenţilor era Kobayashi Midori. Am răsfoit apoi dosarul şi am văzut că intrase la facultate în anul 1969. I-am găsit adresa şi numărul de telefon şi mi le-am notat. Locuia în cartierul Toshima. Am intrat într-o cabină telefonică şi am format numărul. A răspuns o voce de bărbat:

  — Da, vă rog! Librăria Kobayashi.

  Librăria Kobayashi?

  — Vă rog să mă scuzaţi pentru deranj. Aş putea vorbi cu domnişoara Midori?

  — Nu, nu este, mi-a răspuns vocea.

  — A plecat cumva la facultate?

  — Păi… nu cred. Probabil e la spital. Cine o caută, vă rog?

  În loc să-i răspund, i-am mulţumit şi am pus receptorul în furcă. Spital? O fi avut vreun accident sau s-a îmbolnăvit? Dar nu mi s-a părut nimic grav în vocea individului care a răspuns la telefon. Nu, nu se poate să fie la spital. Probabil că acesta era obiceiul, să spună că e la spital când nu e acasă sau la facultate, şi asta cu indiferenţa cu care ar spune că s-a dus să cumpere peşte. După ce m-am gândit la diverse posibilităţi, am constatat că e obositor să tot presupui câte ceva, aşa că am renunţat. M-am dus la cămin, m-am întins în pat şi am terminat de citit Lord Jim de Conrad, după care am trecut pe la Nagasawa să-i înapoiez cartea.

  Nagasawa tocmai pleca la cantină, aşa că m-am dus şi eu cu el să mâncăm de cină. L-am întrebat cum a fost examenul pentru Ministerul de Externe, deoarece ştiam că în luna august a avut loc a doua serie de examene cu grad mare de dificultate.

  — Eh, ca de obicei. Nimic deosebit. Dai examen şi îl iei. Discuţii în grup, interviuri… ca atunci când vrăjeşti o gagică.

  — Deci, a fost uşor. Când afli rezultatele? am întrebat eu.

  — La începutul lui octombrie. Dacă reuşesc, fac cinste mare.

  — Cine se prezintă la asemenea examene? Indivizi grozavi ca tine?

  — Hai, lasă prostiile! Cei mai mulţi sunt idioţi şi dacă nu sunt idioţi, atunci sunt cu siguranţă degeneraţi. Zău că nu mint. Adică nouăzeci şi cinci la sută dintre indivizii care devin birocraţi nu fac nici măcar o para chioară. Abia ştiu să citească.

  — Atunci, tu de ce vrei să lucrezi la Ministerul de Externe?

  — Din diverse motive, răspunse Nagasawa. Unul ar fi că-mi doresc să lucrez în străinătate, dar mai întâi şi mai întâi vreau să-mi testez capacităţile şi, dacă e să mi le testez, atunci vreau să o fac la cel mai înalt nivel posibil, adică la nivelul naţiunii. Vreau să văd cât de sus pot urca pe scara ierarhică din cadrul acestui sistem birocratic idiot, vreau să-mi încerc forţele, pur şi simplu. Înţelegi ce spun?

  — Parcă ar fi vorba de un joc.

  — Păi chiar este un joc. Nu dau doi bani pe putere şi pe bani. Crede-mă. Poate par un ticălos egoist, dar nu sunt nici egoist, nici interesat. Îmi place să ştiu tot, să-mi bag nasul peste tot şi să văd de ce sunt capabil în această cursă dură pentru supravieţuire.

  — Deci n-ai idealuri?

  — Normal că n-am. Nu ai nevoie de idealuri în viaţă, ai nevoie de fapte, de „fapte standard”.

  — Da, dar sunt o mulţime care nu gândesc ca tine, nu? am zis eu.

  — Aşa e, dar nu-ţi place felul meu de a fi?

  — Nu despre asta e vorba. Nici nu-mi place, nici nu-mi displace. Eu, de exemplu, nu m-aş gândi să intru la Universitatea Tôdai, n-aş fi capabil să mă culc cu o fată care-mi place ori de câte ori am chef şi nici nu sunt prea vorbăreţ. Nici nu mă admiră lumea, nici iubită n-am. Ce perspective are unul care termină o facultate privată de mâna a doua? Ce se poate face cu o specializare în literatură?

  — A, deci vrei să spui că mă invidiezi?

  — Nu, nici vorbă. Sunt prea obişnuit cu stilul meu de viaţă ca să îmi doresc să-l schimb. Pe mine nu mă interesează nici Tôdai, nici Ministerul de Externe. Singurul lucru pentru care te invidiez este că ai o iubită atât de grozavă. Hatsumi este extraordinară.