O tuse răguşită şi înfundată venind din întunericul de afară ne face să tresărim şi să ascultăm încordaţi.

Bătrânul şi Barcelona se strecoară ca doi şerpi peste întinderea câmpului.

Porta îşi înfundă faţa în căuşul palmelor pentru a-şi înăbuşi un strănut, în vreme ce Albert îşi astupă îngrozit urechile.

Porta inspiră de câteva ori adânc şi zâmbeşte fericit, când reuşeşte să-şi oprească strănutul. Ar fi fost o catastrofă. Nu-ţi trebuie mult ca inamicul să pună tunurile pe tine, mai cu seamă când te afli chiar sub nasul lui.

Cocina e scuturată de un strănut puternic, urmat de alte trei-patru, răsunând în noapte ca nişte împuşcături.

– Ivan e la fel de mucos ca şi noi, şopteşte Porta compătimitor. Să-i fie ruşine!

– Numai războiul ăsta blestemat e de vină! mormăie Gregor, prost dispus. Dacă nu ţi se zboară gămălia, ai parte de tot felul de dureri şi boli. Nu pot lua nici măcar o pastilă, şi se mai vorbeşte despre drepturile omului. De-abia începe careva să se bucure de viaţă, că-l şi iau beteşugurile în primire. N-o să-i uit niciodată pe Paust, Feldwebelul pe care l-am avut cât am fost biban. Avea o mutră roşie ca sfecla şi respiraţia îi puţea ca o hazna. Avea pauze între dinţi şi aceştia îi erau galbeni ca brânza uscată. Am fost destul de idiot să m-arunc într-o parte, în loc să prind din zbor o puşcă pe care-o azvârlise spre mine. "O să te ţin minte", ţipă el, trimiţându-mi în nas o duhoare de bere ieftină şi peşte împuţit.

Mai târziu, în aceeaşi după-amiază, m-am plâns că ţucalul{24} pe care-mi l-au pus pe cap era prea mic, vestonul prea mare şi cizmele îmi ciupeau deştele de la picioare. Cu. asta ne-am dat cu toţii foc la valiză. În următoarele trei săptămâni aveam masca de gaze pe figură din zori până-n noapte. O scoteam doar ca să halim. Până şi-n latrine o purtam. Când restul companiei a primit un repaus de cinşpe minute, Paust s-a luat de mine: "Atenţiune! zbieră el. Masca pe bârnău! Înainte marş! Pas alergător! Un-doi, un-doi, un-doi!"

Alergam direct în zidui cazărmii. Apoi a venit următorul ordin: "Culcat! Târâş înainte, marş! Lasă curul jos. Mădularul şi boaşele-n pământ, avorton împuţit de maimuţă ce-mi eşti!"

M-a condus drept printr-o băltoacă de noroi şi printr-o tranşee antitanc plină cu apă, de parcă aş fi fost vreun submarin: "Înapoi şi de la capăt", zbieră el, dezamăgit că încă mai eram în stare să respir.

Când s-a făcut miezul zilei şi soarele era de două suliţi pe cer, încât nu mai exista nici o pată de umbră pe toată întinderea terenului de instrucţie, nu mai puteam alerga, mă împleticeam. Cagula de cauciuc a măştii de gaze se sugea şi se umfla ca un balon. Puşca o simţeam ca de plumb şi-mi aluneca printre degete, atât era de plină de sudoare. Uniforma grea o puteai stoarce ca pe o zdreanţă udă şi, Doamne fereşte, să te fi descheiat la un singur nasture.

După-amiază ne-au scos la o plimbare prin peisaj. Am fost avansat pe loc în postul de trăgător la mitraliera grea. Paust m-a gonit încolo şi-ncoace peste arătură cu ditamai mitraliera blestemată în spinare. Când striga "Culcat!", mă trânteam ca un butuc, fără să-mi pese unde cad. Pe urmă am exersat atacul în salturi mici. Vă spun, câteodată intram drept într-un copac şi mitraliera mă pocnea straşnic în ceafă.

Într-o zi m-am dat bătut. (Gregor îşi desface braţele şi priveşte absent spre aripa lungă a fermei, unde ştim că se adăpostesc ruşii.) În după-amiaza aia, când m-am trântit pe jos, acolo am rămas. Îmi intrase în cap că nu trebuie să mai suport măgăria asta.

Feldwebelul Paust a venit val-vârtej lângă mine, suflând în fluier ca un apucat. Nu-l vedeam, dar îl puteam auzi. N-am să uit niciodată vocea lui. De multe ori m-am rugat Cerului să mi-l scoată în cale pe-aici, pe front.

"Deci nu vrei să te ridici, mitralior Martin? a nechezat el către mine. Pe toţi dracii, te zdrobesc, omule, te termin pe loc! N-o să te scutesc decât atunci când o s-arăţi ca o grămadă de piftie fleşcăită, implorând să fii lăsat să crăpi!"

Zăceam acolo în mijlocul arăturii şi căutam să-mi redobândesc vlaga prin puterea urii. Pe-atunci nu ştiam că el tocmai asta urmărea.

Ca să fii un bun soldat trebuie să ştii să urăşti ca lumea. Dacă nu urăşti din toată fiinţa ta, nu eşti în stare să ucizi. Ura e cea mai puternică sursă de energie a omului.

Dar eu eram acolo, trântit în mijlocul unui câmp puturos din Westfalia, prin împrejurimile vechiului oraş papal Padeborn. Îmi simţeam faţa în flăcări ca o plăcintă în cuptor şi era cât pe ce să mă înec în propria-mi sudoare din masca de gaze. Sticla lentilelor se aburise atât de tare încât nu puteam vedea prin ea. Îmi căzuse şi tocul de la una din cizme. Uniforma îmi era zdrenţuită. Mă dureau genunchii şi-mi sângerau. Cred că-mi scrântisem şi-o gleznă, dar am uitat de asta în clipa în care Paust şi cu alţi trei m-au ridicat şi m-au gonit mai departe.

M-am aruncat îndărătul unui copac, şi de-abia am mai auzit vocea lui Paust care zbiera la mine. Ştiam că nu va înceta până ce soldatul de tancuri Gregor Martin nu va fi strivit ca o muscă de perete. Vroiam sincer să devin ofiţer - de-aia m-am prezentat voluntar -, dar în ziua aceea, lângă copacul de pe malul râului, m-am lămurit că nu voi ajunge niciodată.

"În râu, mi-a poruncit. Înainte, marş! Un-doi, un-doi, lepădătură!"

M-am ridicat pe jumătate, dar am căzut din nou grămadă. Pur şi simplu nu mă mai ţineau picioarele.

A şuierat din fluier şi m-am târât. Avea de gând să mă aducă în faţa Curţii Marţiale pentru refuz de executare a ordinului, şi doar ştiţi cu toţii cât de tare ţâţâim când vine vorba de aşa ceva. Mai degrabă tradiţionalul Iad de care vorbesc popii, decât Germersheim. Am intrat în apă şi-am pornit prin ea ca un fel de crocodil nătărău. Pe drum mi-am pierdut casca de oţel, dar Paust a azvârlit-o după mine: