M-am târât pe fund prin albia râului în jos, căci nu mai aveam destulă vlagă să înot. Au fost nevoiţi să mă scoată de-acolo doi Unteroffizieri. Ceva mai târziu, m-a cules o ambulanţă şi am crezut că mă duce la morgă. Ofiţerul sanitar m-a întrebat cine mi-a făcut una ca asta, dar eu cunoşteam răspunsul obligatoriu: "Am căzut de la o fereastră".

Opt zile am zăcut în spital, şi la zece minute după ce m-am întors la compania de recruţi am continuat de unde rămăsesem. Iată-mă din nou bătând pasul de gâscă pe arăturile Westfaliei, cu laba piciorului perfect întinsă.

"Bombează pieptul! Strânge curul!" zbiera Feldwebel Paust, şi vocea îi răsuna prin pădure. Laba piciorului trebuia să fie ridicată până la nivelul centironului. Da, p-asta am deprins-o atât de temeinic, încât aş fi fost în stare să mărşăluiesc până-n iad cu laba piciorului îndreptată în sus.

– C'est la guerre, suntem gunoaiele umane ale războiului, şopteşte calm Legionarul. Asta e soarta noastră, după voia lui Allah, şi trebuie să ne-mpăcăm cu ea.

Tăcem o vreme, reflectând la filosofia sa, de soldat fără speranţă.

– Da' ce faceţi? ne dojeneşte Bătrânul uşurel. Tot mai leneviţi?

– Am şters-o, face Albert, şi dispare imediat în tufişuri. Gregor e pe urmele mele. E atât de întuneric încât nu vedeam decât la câţiva metri.

Mă împiedic de ceva, care se dovedeşte a fi o roabă răsturnată. Înjur pe înfundate. Din direcţie opusă, apare o cască stâlcită cu un pieptene în vârf. Mai iute ca gândul, Gregor îşi aruncă laţul, care se-ncolăceşte pe după grumazul rusului. Nu - apucă să scoată decât o horcăitură înăbuşită înainte de a se prăbuşi.

– Ce se-ntâmplă pe-aici? întreabă Albert neliniştit, lipindu-se speriat de pământ. Oh, Doamne, Dumnezeule! hohoteşte el când dă cu ochii de rusul mort. În curând o să fac o criză de nervi! Lua-l-ar dracu' pe babacu-meu care s-a găsit să bată tobele pentru husarii prusaci! Ar fi trebuit să rămână acasă, în coliba sa din iarbă, şi nu să-l vâre pe cel mai bun fecior al său în războiul ăsta răzbunător dus de Germania.

– Cerule! strigă îngrozit Gregor, în clipa în care o flacără roşie imensă ţâşneşte din beznă ca o suliţă de foc. Se desface într-un nor gigantic în formă de ciupercă, aidoma unui miraj sinistru ivit din neant.

Asurziţi şi pe jumătate orbiţi, ne aţintim privirile la vâlvătaia diabolică. Creşte şi creşte, devenind o umbrelă enormă, incandescentă. Scuipă limbi albe şi galbene de foc, asemenea unor buchete încinse de trandafiri. Încetul cu încetul, gigantica floare turbată se sparge într-un milion de şerpi de flăcări încolăciţi. Întreg cerul şi câmpul de luptă sunt scăldate într-o lumină purpurie.

Porta şi doi ruşi apar alergând din infernul de lumină şi de tunete.

– Fugi, fir-ar să fie! urlă disperat Bătrânul, înşfăcându-mă de umăr.

Îl urmez ca prin vis. Picioarele mi se mişcă mecanic.

Un rus aleargă pe lângă noi cu un Kalaşnikov atârnat pe piept. Un val de aer încins ne aruncă la pământ.

Gonim speriaţi şi ne târâm în apa îngheţată a râului care începe încetul cu încetul să se încălzească şi ea. Îmi înmoi boneta în apă şi îmi acopăr faţa spre a o proteja.

– Tavarişci! ţipă un rus îngrozit, în timp ce ne ciocnim de el în mijlocul văii. Idioţi! zbieră el, arătând spre marea urlătoare de flăcări. Apoi îşi continuă drumul, împroşcându-ne cu apă în timp ce aleargă.

După o vreme, resturile plutonului încep să se adune în jurul ruinelor unei fântâni arteziene. Cazacul din granit aşezat în mijlocul ei îşi pierduse capul şi bustul. I-au rămas doar pantalonii şi cizmele din piatră, proţăpite în bazin.

– Ce dracu' a fost asta? întreb eu, ungându-mi cu alifie pentru arsuri băşicile care-mi pişcă mâinile.

– Zăpăcitul de Porta ne-a vârât în bucluc, scrâşneşte Bătrânul, aruncându-i o privire furioasă.

– Dar cine naiba să fi ghicit că acolo-i un rezervor de benzină? gâfâie Gregor, turnându-şi apă pe, faţa roşie şi pârlită.

– Am crezut că ceea ce învârtesc e un mâner de seif, se dezvinovăţeşte Porta. Aşa părea. Ştiţi povestea, o mică răsucire la stânga, una la dreapta, şi eşti un om bogat. Oricum, în cazul ăsta, rezultatul a fost niţel cam diferit. Ce-i drept, am tresărit puţin când m-am pomenit în mijlocul celui mai mare foc de artificii din lume, împreună cu vreo câţiva Ivani!

– Ce adunătură de javre mincinoase sunt cu toţii, se tânguie Gregor cu disperare, ridicându-şi gulerul vestonului pentru a se - apăra de frigul pătrunzător. Au spus că venim încoace pentru odihnă şi ne trezim, nici mai mult, nici mai puţin, decât în cel mai mare rahat. Tot timpul ni se spune că inamicul e zdrobit şi ce vedem? Jumătate din Armata Roşie pârţâie prin dosul liniilor germane. Doamne, ce război infect! N-au decât moloz acolo unde-ar trebui să le stea creierul!

Apare şi Albert, ţopăind, cu automatul care i se bălăbăne de cureaua petrecută pe după gât. Poartă o haină femeiască de blană, un obiect trăsnit, caraghios, cu cozi de vulpe atârnându-i de revere. Şi-a mânjit cu ruj gura lui cărnoasă, iar în jurul ochilor şi-a pictat cercuri imense. Arată ca o pictură ieşită de sub penelul unui artist scrântit, suprarealist.

– În ce hal arăţi! exclamă Bătrânul cu gura căscată.

– Arăt aşa cum sunt, băiete, i-o întoarce Albert. Înşfacă o bucată de pâine dintre degetele unui cadavru şi muşcă din ea, dar o scuipă imediat.

– De ce nu-s în stare geniile în ale strategiei de-acolo din spate să trimită încoace câteva Stukasuri care să reducă la tăcere tunurile alea blestemate? întreabă Barcelona, lovind o minge spartă de fotbal.

Din împrejurimile oraşului se mai fac încă auzite zgomotele de bătălie ale artileriei şi tancurilor.

Trosnetul sec al acestora se deosebeşte uşor de bubuitul artileriei de câmp. Când tunurile grele amuţesc pentru o clipă, răpăie isteric mitralierele.

– Doi oameni spre parc! ordonă Bătrânul, indicându-ne calea cu pipa sa cu căpăcel de argint.

Pornesc împreună cu Albert, dar, în scurt timp, dăm cu ochii de o pisică neagră, care traversează strada, ţanţoşă cu coada în sus.

– Aici rămânem! face Albert hotărât. Când o mâţă neagră îţi taie calea, e curat ghinion. Dacă mergem înainte, moartea şi prăpădul ne vor lovi,