– Ai dreptate. Ne oprim aici, spun eu, înfiorându-mă în hainele mele ude. Apoi ne întoarcem şi-i spunem Bătrânului c-am colindat tot cătunul şi n-am observat nimic.

– O să ne omoare dacă află că ne-am pişat pe noi la vederea unei mâţe negre, bâiguie Albert, încercând să găsească o soluţie.

O casă se năruie şi din ea se ridică limbi lungi de flăcări. Nu departe, auzim ceva confuz asemănător exploziei câtorva grenade de mână.

După colţ îl zărim pe Porta strecurându-se pe vârfuri de-a lungul unei poteci înguste, încovoiat într-un chip ciudat şi grohăihd tot timpul: "Groh! Groh!"

Ne oprim uluiţi şi privim curioşi în urma lui, în timp ce se caţără pe un morman imens de moloz şi se apleacă să privească printr-o gaură din perete.

– Groh! Groh! face el, întocmai ca un porc autentic.

– S-a ţicnit! şopteşte Albert, căruia îi sclipesc prin întuneric ochii săi rotunzi şi albi. Ştiam că aşa se va întâmpla. De la o vreme, se poartă cam ciudat. Să crezi ce-ţi spun, omule, mâţa aia e de vină. În orice mâţă neagră zace Necuratul!

– Înseamnă că mulţi necuraţi mai sunt pe lume! îi răspund. Pentru că mâţe negre sunt o grămadă!

– Nu ştii că Scaraoţchi e-n stare să se preschimbe, dacă vrea, în mii de drăcuşori mai mititei? Dacă nu, cum de pot exista un diavol german şi unul american, şi încă unul aici, în locul ăsta?

Ridic din umeri şi-l urmăresc pe Porta cum dispare după mormanul de moloz, grohăind încontinuu.

– Crede că-i un porc cu mitralieră, murmură Albert, clătinând deznădăjduit din cap. Când mă gândesc ce e pe cale să facă războiul ăsta din noi, văd negru în faţa ochilor.

Când ne întoarcem, Bătrânul e prea ocupat pentru a ne asculta raportul. Tocmai îi trage o praftură zdravănă unuia dintre noii-veniţi.

– O să mă ocup eu de tine, ţipă el, ieşindu-şi din fire. De ce i-ai împuşcat pe cei trei prizonieri?

– Păi, nu de-aia suntem aici? întreabă unul dintre recruţi, un Fahnenjunker-Gefreiter.

– Lipeşte călcâiele, spumegă Bătrânul. Ia poziţia de drepţi când vorbeşti cu mine, putoare! Şi bagă la cap, se spune Herr Feldwebel!

Fahnenjunker-Gefreiterul îşi pocneşte călcâiele şi-şi lipeşte ţeapăn palmele pe vipuşca pantalonului.

– Am înţeles, Herr Feldwebel, răspunde, cu o privire încărcată de ură.

– De ce i-ai împuşcat pe prizonieri? repetă Bătrânul, cu o voce şuierătoare. Ridicaseră mâinile şi erau neînarmaţi, iar tu i-ai împuşcat ca pe nişte şobolani. Asta-i crimă!

– N-am băgat de seamă să fi ridicat mâinile, Herr Feldwebel, şi am crezut că sunt înarmaţi.

– Mincinosule! scrâşneşte Bătrânul. Eram mai departe de ei decât tine, şi i-am văzut limpede ieşind din casă cu mâinile ridicate.

– Şi io am văzut ceva, zbiară Micuţul, dintr-un colţ.

– Tu să taci! i-o retează Bătrânul. Mă descurc şi fără, ajutorul tău. Dă încoace puşca-mitralieră - se întoarce el către Fahnenjunker-Gefreiter. Nu mai eşti trăgător, ci agent pentru formaţiunea de comando. O să-ţi încing curul atât de tare, de-o să-ţi iasă din tine pofta de a ucide. Dac-aş face ceea ce-ar trebui, te-aş da imediat pe mâna plutonului de execuţie, porc ucigaş şi infect! Şi acum piei din ochii mei! Mi-e silă de tine!

Albert stă lângă geam, încotoşmănat în blana sa ciudată. Arată obosit.

– Pune-te jos şi trage un pui de somn, spun, dându-i un ghiont.

– Somn? ţipă el, privind atent pe fereastră. Te-ai scrântit, nenişorule! Mâţa aia neagră a fost pentru noi un avertisment. În noaptea asta ne vizitează vecinii. Poţi fi sigur. Nu vreau să mă aleg cu beregata tăiată, cum au păţit ăia din Plutonul 4.

– Linişteşte-te. Îţi fierbe sângele ăla negru, încerc eu să-l potolesc. N-o să fie nimic. Vecinii sunt la fel de terminaţi ca şi noi.

– Nu ştiu, zău, răspunde el, dar am o senzaţie tâmpită. Afurisiţii ne coc ceva. Ia uită-te la strada aia lungă. Înainte de a apuca noi să tragem un pârţ, o să năvălească din sute de văgăuni şi cotituri.

– Eşti surmenat, îi spun. Lasă! Hai să punem niţel geană peste geană.

Ne ghemuim unul într-altul ca doi câini, pentru a ne ţine de cald. În câteva minute, cădem într-un somn adânc şi agitat, bântuit de coşmaruri.

Un urlet prelung, înnebunitor, ne ridică în picioare, făcându-ne să înşfăcăm automatele şi grenadele de mână. Un zid întreg dispare într-un nor dens de praf şi suflul ne aruncă în partea opusă a încăperii. Un pian zboară prin aer şi se face ţăndări de asfalt cu un zumzăit confuz de note.

Mă năpustesc spre uşă, când Julius Heide mă înhaţă şi mă trânteşte cu spatele de podea.

O gigantică flacără portocalie ţâşneşte în sus. Poarta dublă care dă spre stradă zboară din ţâţâni şi se precipită peste vârfurile caselor ca o foaie de hârtie purtată de vânt.

– Blestemaţii de dincolo ne avertizează că încă mai sunt vii, gâfâie Barcelona, scuipând moloz.

Albert se aruncă pe burtă îndărătul ferestrei şi trimite în stradă rafale îndârjite.

– În cine dracu' mai bubuie acum idiotul ăla negru? îi sare ţandăra Bătrânului. Din două salturi lungi, e lângă Albert şi-l smulge de la fereastră. Puşca-mitralieră îi cade pe podea zornăind.

– A fost un rus, se apără Albert, ştergându-se la gură cu dosul palmei. Un clămpău cu joben ca al lui Porta!

– Prostii, face Bătrânul supărat. Mai trage tu de frică o singură dată cu chestia asta, şi-o să-ţi zbor scăfârlia tuciurie, măi papalaşcă! M-ai înţeles?

Încetul cu încetul, ne destindem. Bobiţele de jar ale ţigărilor strălucesc prin întuneric. Încercăm să adormim din nou, dar nimeni nu reuşeşte.

– Că veni vorba, Porta unde e? ne iscodeşte Bătrânul, privind cercetător în jur.

– Se crede porc, răspunde Albert, învelindu-se mai bine cu delicata lui blană. Se-nvârte prin preajmă grohăind.

– Grohăind? face Bătrânul, nevenindu-i să creadă ce aude. S-a ţicnit? De ce grohăie?

O salvă de obuz de 155 mm cade prin apropiere şi vacarmul înghite răspunsul lui Albert.

– Doamne-ajută, n-au de gând s-o lase mai moale cu rachetele lor? face Gregor, trăgându-şi mantaua peste cap. Are careva dintre voi habar cât costă un obuz ca ăsta? E al naibii de scump, ascultaţi ce vă spun, şi cele mai multe pe care le trag, le trag degeaba. Doamne din cer, cred c-au înnebunit cu toţii!

– Credeţi în Dumnezeu? întreabă pe neaşteptate Albert, iţindu-şi capul din adâncul blănii sale muiereşti.

– Te-ai tâmpit şi tu? vine vocea profundă a Micuţului dintr-un lădoi