– Dar tu, tu crezi în Dumnezeu! ripostează Gregor, privind la Albert cu un zâmbet coţcăresc.

– Da' întunecat trebuie că e Dumnezeul în care crede Albert, spune Barcelona, chicotind. Am văzut eu odată poza unui Dumnezeu negru într-o revistă americană. Era un moşneag cu o barbă mare şi albă, c-un baston şi-un joben.

– Dumnezeu e întotdeauna bătrân, indiferent că-i negru, alb sau galben, afirmă Gregor, gesticulând cu pistolul său mitralieră. Pur şi simplu trebuie să fie bătrân. Ia gândiţi-vă prin câte a trecut şi câtă experienţă a adunat.

– Dacă Doamne-Doamne e într-adevăr aşa cum se spune c-ar fi, atunci trebuie că e foarte plictisit şi nu din cale-afară de tolerant, filosofează Albert dus pe gânduri, lustruindu-şi puşca-mitralieră. Trebuie că-i ofiţer, altfel n-ar avea pretenţia să ne închinăm cu toţii în faţa lui şi să ne rugăm de fiecare dată pentru câte-un lucru!

– Fapta Domnului nu se comentează, face Legionarul, care citeşte Coranul, ca de obicei. Ceea ce face Allah e drept şi trebuie acceptat!

– "Gott mit uns"{25} - scrie pe paftalele noastre, continuă Albert cu încăpăţânare, după o scurtă tăcere. Pare de-a dreptul fascinat de gândurile lui în materie de religie: De ce-ar fi cu noi Dumnezeu? Englezii şi Yankeii se duc pe la biserică mult mai des decât o facem noi, şi apoi cum rămâne cu toţi ateii? Se pare că Dumnezeu îi ajută şi p-ăştia şi nu-i scapă din ochi. Să mori de râs, nu alta!

– De ce dracu' ne baţi la cap cu polologhia ta despre Dumnezeu? Schimbă subiectul sau taci din gură! explodează Bătrânul, pufăind furios din pipa lai cu căpăcel de argint şi trimiţând în sus vălătuci de fum.

– Religia e un fel de drog, trompetează Gregor cu emfază. Eu şi cu generalul meu am fost întotdeauna de părerea asta. Îi înmoaie pe oameni! Popii n-ar trebui admişi în Rai, cum spunea generalul meu. Îi distrug cu predica lor pe toţi oamenii cu glorie şi nu mai rămân decât ăi cu mintea slabă.

– Nu ştiu zău, face Albert gânditor. Îşi trage capul în interiorul blănii sale pestriţe aidoma unui melc care se retrage în cochilia lui.

– Ce dracu' vrei să spui cu asta? izbucneşte Heide, ridicându-şi privirea de pe mitraliera uşoară pe care, ca de obicei, a demontat-o şi-o curăţă.

– Vreau să spun că nu ştiu dacă există un Dumnezeu sau nu, răspunde Albert. Şi mai vreau să spun că nu mai pricep nimic.

– Acum, îţi ordon eu să te decizi în ce crezi, gorilă tuciurie! spumegă Bătrânul, scoţându-şi pipa din gură. Ori crezi în Dumnezeu, ori nu. Hotărăşte-te şi apoi taci.

– Asta am şi făcut, spune Albert cu încăpăţânare, vârându-şi din nou capul în cochilie. M-am hotărât demult să cred că nu ştiu dacă există vreun Dumnezeu sau dacă nu există. Şi acum tu te superi pentru că recunosc că eu cred în "nu ştiu".

– În orice caz, mon ami, va trebui să dai o explicaţie într-o bună zi, când te vei afla faţă-n faţă cu Allah, râde Legionarul din toată inima.

– Ştii, nu cred c-o voi face, afirmă Albert, convins. Sunt un ins drăguţ şi cumsecade care n-a omorât decât oamenii pe care a primit ordin să-i omoare şi care n-a şterpelit nimic dacă nu avea neapărată nevoie!

– Gura, gura! zbiară Bătrânul. Dacă nu taci, te voi împuşca fără nici un ordin.

– Groh! Groh! se aude din stradă.

– E Porta, râde Gregor, privind prin gaura căscată a unei ferestre.

– N-aţi văzut un porc trecând pe-aici, întreabă Porta de pe partea cealaltă a străzii. Unul cu pete negre pe el şi cu ochişori albaştri, aşa ca ai mei? .

– Acum le-am auzit pe toate, răbufneşte Bătrânul, furios. Ţine-mă, Doamne! Ăsta aleargă de colo-colo căutând un porc cu pete negre, în vreme ce vecinii ne vânează şi răscolesc tot ţinutul, cu noi cu tot. Vino înapoi! Fir-ar să fie, vino înapoi! urlă el prin fereastra spartă. E un ordin!

Dar Porta-şi pierde urma în beznă, vânând în continuare porcul său roz cu pete negre şi cu ochi albaştri.

Sosesc din ce în ce mai mulţi soldaţi de prin alte unităţi şi se aşază în jurul focului pe care Micuţul l-a aprins în mijlocul duşumelei şi peste care varsă o cutie cu pulbere de semnalizare, încât flăcările devin de un roşu-aprins.

Chicotim de plăcere la priveliştea feerică.

Porta intră pe uşă, bombănind.

– Blestematul ăla de porc trebuie c-a urmat un curs de specializare în comandouri, ţipă el. Toată noaptea i-am fost pe urme şi de fiecare dată când îl chemam îmi răspundea. Dar, tocmai când credeam c-am pus gheara pe el, acolo lângă puntea suspendată, numa' ce-l văd că se repede la atac şi-o ia peste râu înspre vecini. Nu m-ar mira să şadă acum cu toţii şi să mestece ia el!

– Locotenentul gras cu monoclu e cauza tuturor belelelor, spune Barcelona, cu privirea aţintită în flăcările roşii.

– Credeam că-i la pârnaie, face Gregor. Aşa se zvonea în vagonul-bucătărie.

– Bârfe de latrină, intervine Barcelona clătinând din cap. Rahatul stă la masă cu grangurii. La nici două ceasuri după ce l-au bruftuluit, au fost nevoiţi să se plece în faţa lui, cerându-şi scuze.

– Atunci, mai bine i-am zbura murele, e de părere Porta, trăgându-şi demonstrativ din toc Naganul şi aţintindu-l asupra lui Heide, care se apleacă instinctiv: Ei, eu mă car, continuă el, şi-şi vâră Naganul la loc, zâmbind.

– Unde naiba îţi închipui că te duci? mârâie Bătrânul, îndesându-şi tutun în butoiaşul pipei sale cu căpăcel de argint. Nu mai suport! Nu mai admit ca tu să te tot fâţâi prin toată Rusia. Aici să stai, ca să pot fi cu ochii pe tine!

– Vin cât ai clipi, promite Porta, ridicând vertical trei degete. Mă duc numai să dau o raită, să văd dacă nu cumva războiul s-a sfârşit pe neaşteptate. Că prea-i linişte.

Gregor împarte cărţile cu degete îndemânatice. O vreme jucăm în tăcere.

Deodată, Micuţul îl pocneşte în cap pe Albert cu un bidon gol de benzină. Albert şade drept în faţa lui, învelit în blana sa pestriţă, ca o arătare ieşită dintr-o carte cu desene pentru copii.

– Canibalul ăsta negru e mai şmecher decât o