să fie greu să le deosebeşti de prostituatele de lux care, cu toate că legile interziceau, cutezau să se îmbrace în acelaşi fel. Asta-i expunea pe studenţi la încurcături deloc de dorit, pentru care erau luaţi în râs de prietenii lor.

Dacă însă izbuteai să cucereşti o doamnă adevărată sau de-a dreptul vreo copilă neprihănită, mai curând sau mai târziu soţii şi taţii luau seama, se ajungea la pumni, când nu se ajungea la arme, se lăsa cu vreun mort sau rănit, aproape întotdeauna soţul sau tatăl, şi atunci iar dădeai ochii cu arcaşii Superiorului. Baudolino nu omorâse pe nimeni, iar de obicei se ţinea departe chiar şi de încăierări, dar cu un soţ (şi un măcelar) avusese ceva de furcă. Plin de cutezanţă în amor, dar prudent în ceea ce priveşte bătăile, atunci când soţul intrase în odaie învârtind unul dintre cârligele de atârnat vita tăiată, căutase pe dată să sară pe fereastră. Însă, pe când măsura el cu luare-aminte înălţimea înainte să se arunce, avusese timp să primească un şfichi pe obraz, împodobindu-şi astfel pentru totdeauna chipul cu o cicatrice demnă de un om de arme.

Pe de altă parte, şi să cucereşti fetele din popor nu era un lucru de toate zilele şi cerea lungi şederi la pândă (în afara lecţiilor) şi zile întregi să spionezi de la fereastră, fapt care te plictisea în cele din urmă. Atunci lăsai baltă visurile de seducere şi aruncai apă pe trecători sau luai la ţintă femeile, trăgând cu boabe de mazăre cu sarbacana, sau chiar le făceai câte-o şotie maeştrilor care treceau pe dedesubt, iar dacă se supărau, îi urmăreai în bandă până acasă, dând cu pietre în ferestre, pentru că tot studenţii erau cei care-i plăteau, deci aveau asupra lor ceva drepturi.

Baudolino îi spunea, de fapt, acum lui Nicetas ceea ce îi trecuse sub tăcere Beatricei, şi anume că era pe cale să devină unul dintre acei învăţaţi care studiau artele liberale la Paris sau jurisprudenţa la Bologna, sau medicina la Salermo, sau magia la Toledo, dar în nici un loc nu învăţau bunele maniere. Nicetas nu ştia dacă să se scandalizeze, să se mire sau să se distreze. La Bizanţ existau numai şcoli private pentru tineri de familii înstărite, în care de la cea mai fragedă vârstă se învăţa gramatica şi se citeau operele cucernice şi capodoperele culturii clasice: după unsprezece ani, se studiau poezia şi retorica, învăţând să compui după modelele literare ale celor vechi: şi cu cât erau mai rari termenii ce se foloseau, şi cu cât mai complicate construcţiile sintactice, cu atât erai considerat mai pregătit pentru un viitor luminos în administraţia imperială. Însă, după aceea, ori deveneai cărturar într-o mănăstire, ori studiai lucruri ca dreptul sau astronomia cu maeştri particulari. Se studia totuşi serios, în timp ce la Paris s-ar fi zis că studenţii făceau de toate, numai de studiat nu studiau.

Baudolino îl corecta: „La Paris se lucra foarte mult. De pildă, după primii ani luai deja parte la dispute, iar în dispută învăţai să aduci obiecţii şi să treci la determinare, adică la soluţia finală a unei întrebări. Şi apoi nu trebuie să crezi că lecţiile sunt lucrurile cele mai importante pentru un student şi nici că taverna-i doar un loc unde se pierde timp. Partea frumoasă a acestui studium e că înveţi, cum să nu, de la maeştri, dar şi mai şi de la colegi, mai ales de la cei mai vârstnici decât tine, atunci când îţi povestesc ceea ce au citit, şi tu descoperi că lumea trebuie să fie plină de lucruri minunate şi, pentru a le cunoaşte pe toate, dat fiind că viaţa nu-ţi va ajunge ca să străbaţi tot pământul, nu-ţi rămâne decât să citeşti toate cărţile.” Baudolino putuse să citească multe cărţi în preajma lui Oto, dar nu-şi închipuia că pot să fie atât de multe pe lume ca la Paris. Nu erau la dispoziţia tuturora, dar norocul sau mai precis frecventarea lecţiilor îl ajutase să-l cunoască pe Abdul.

„Ca să-ţi spun ce legătură avea Abdul cu bibliotecile, e nevoie să fac un pas îndărăt, domnule Nicetas. Aşadar, pe când urmăream eu o lecţie, suflându-mi permanent în pumni ca să mă încălzesc, şi cu dosul îngheţat, pentru că paiele mă ocroteau prea puţin pe podeaua aceea, îngheţată şi ea ca tot Parisul în zilele acelea de iarnă, într-o dimineaţă am observat în preajma mea un băiat care după culoarea feţei părea un sarazin, dar avea părul roşu, ceea ce maurilor nu li se-ntâmplă să aibă. Nu ştiu dacă urmărea lecţia sau îşi urmărea gândurile, dar avea privirea pierdută în gol. Din când în când, îşi strângea hainele tremurând pe lângă el, apoi prindea din nou să privească undeva, şi uneori zgâria ceva pe tăbliţa lui. Mi-am lungit gâtul şi mi-am dat seama că pe jumătate desena căcăţeii aceia de muşte care-s literele arabilor, iar în rest, scria într-o limbă ce părea latină, dar nu era, şi amintea parcă şi de dialectele din ţara mea. În fine, când lecţia s-a terminat, am încercat să intru în vorbă cu el: mi-a răspuns cu plăcere, de parcă de mult dorea să găsească pe cineva cu care să vorbească; am legat prietenie, am pornit a ne plimba de-a lungul fluviului şi mi-a spus povestea lui.”

Aşadar, băiatul se numea Abdul, întocmai ca un maur, dar se născuse dintr-o mamă care venea din Hibernia, şi asta explica părul acela roşu, pentru că toţi cei care vin din insula aceea pierdută sunt făcuţi astfel, iar zvonurile spun că-s visători. Tatăl era din Provenţa, dintr-o familie ce se aciuase dincolo de mare după cucerirea Ierusalimului, cu mai bine de cincizeci de ani în urmă. Cum încerca Abdul să explice, aceşti nobili franci din pământurile de peste mare, luaseră obiceiurile popoarelor pe care le cuceriseră, se îmbrăcau punându-şi turbane şi alte lucruri turceşti, vorbeau limba duşmanilor lor şi puţin lipsea să nu urmeze până şi preceptele Coranului. Motiv pentru care un hibern (unul pe jumătate), cu părul roşu,