era numit Abdul şi avea faţa arsă de soarele din Siria aceea unde se născuse. Gândea în arabă, iar în provensală îşi povestea istorisirile vechi despre mările îngheţate din Nord, auzite de la mamă-sa.

Baudolino îl întrebase deîndată dacă a venit la Paris ca să redevină un bun creştin şi să vorbească aşa cum se mănâncă, adică în latina cumsecade. În ce priveşte motivele pentru care venise la Paris, Abdul rămânea destul de reţinut. Vorbea de un lucru care i se întâmplase, pe cât se părea neliniştitor, de un fel de încercare groaznică la care fusese supus pe când încă era copil, aşa încât nobilii săi părinţi hotărâseră să-l trimită la Paris, ca să-l sustragă cine ştie cărei răzbunări. Vorbind despre asta, Abdul se închidea la faţă, roşea aşa cum poate roşi un maur, îi tremurau mâinile, iar Baudolino hotăra să schimbe vorba.

Băiatul era inteligent, după câteva luni petrecute la Paris vorbea latina şi vulgara locală, locuia la un unchi, canonic la abaţia Saint-Victor, unul dintre sanctuarele ştiinţei din oraşul acela (şi poate din toată lumea creştină), cu o bibliotecă mai bogată decât aceea din Alexandria.

Şi iată explicat şi faptul că în lunile următoare, cu ajutorul lui Abdul, Baudolino şi Poetul avuseseră şi ei acces la acel depozit al ştiinţei universale.

Baudolino îl întrebase pe Abdul ce anume scria în timpul lecţiei, iar colegul îi spusese că însemnările în arabă priveau anumite lucruri pe care le spunea maestrul despre dialectică, pentru că araba e cu siguranţă limba cea mai potrivită pentru filosofie. Cât despre celelalte lucruri, erau în provensală. Nu voia să vorbească despre ele, se codise îndelung, dar cu înfăţişarea cuiva care-ţi cere din priviri să-l mai întrebi o dată şi, în final, traduse. Erau nişte versuri şi spuneau cam aşa: O, iubirea mea din ţara de departe - inima mi-e plină de dorul tău... o, perdeaua mea înflorită, necunoscuta mea, perechea mea.

„Scrii versuri?” întrebase Baudolino. „Compun cântece. Cânt ceea ce simt. Iubesc o principesă de departe.”

„O principesă? Cine e?”

„Nu ştiu. Am văzut-o, sau mai bine zis n-am văzut-o, pe când eram prizonier în Ţara Sfântă... în fine, pe când trăiam, o aventură despre care încă nu ţi-am spus nimic. Inima mi s-a aprins şi am jurat iubire veşnică acestei doamne. Am hotărât să-i închin viaţa mea. Poate-ntr-o zi am s-o găsesc, dar mi-e teamă să se-ntâmple. E-atât de frumos să suferi de o iubire imposibilă.”

Baudolino era gata să-i spună: ei, na-ţi-o bună, cum zicea tatăl său, dar pe urmă-şi amintise că şi el tânjea după o iubire imposibilă (chiar dacă el pe Beatrice o văzuse cu siguranţă, iar imaginea ei îi obseda nopţile) şi se înduioşase de soarta prietenului Abdul.

Iată cum începe o frumoasă prietenie. În aceeaşi seară, Abdul se prezentase în camera lui Baudolino şi a Poetului cu un instrument pe care Baudolino nu-l mai văzuse, în formă de migdală, şi cu multe coarde întinse, şi trecându-şi degetele peste coardele acelea, cântase:

 

Când pârâul izvorăşte

limpede şi, ca un soare,

un măceş a dat în floare,

iar privighetoarea-n ramuri

cântul ei subţire, lin,

plin de triluri şi de chin,

cu-al meu cânt şi-l împleteşte,

 

Oh, iubire de departe,

inima din greu mă doare

şi nu-i găsesc alinare

de nu vin să-i dau scăpare

la căldura ta din plete.

Oh, perdeaua mea-nflorită

Oh, perechea mea iubită.

 

Nu pot să te întâlnesc

Ard în foc, mă perpelesc.

N-am văzut nici o creştină,

nici evreică, sarazină

mai frumoasă, gândesc eu,

fin'că n-a vrut Dumnezeu.

Cine-o fi stăpânul tău?

 

Eu din seară până-n zori

mi te chem adeseori,

mintea mi s-a tulburat,

soarele-am întunecat.

Şi mă-mpunge ca un spin

o durere şi un chin

doar cu lacrimi mă-nsenin.

 

Melodia era lină, acordurile deşteptau patimi neştiute sau adormite, iar Baudolino se gândise la Beatrice.

„Doamne Hristoase”, zisese Poetul, „de ce nu ştiu şi eu să scriu versuri aşa de frumoase?”

„Eu nu vreau să devin poet. Cânt pentru mine, şi atât. Dacă vrei, ţi le dăruiesc”, zisese Abdul, acum înduioşat.

„Ei, da”, i-o întorsese Poetul, „dacă le traduc eu din provensală în nemţeşte, iese un rahat...”

Abdul devenise al treilea în grupul lor, şi când Baudolino căuta să nu se mai gândească la Beatrice, maurul acela blestemat şi cu părul roşu îşi lua instrumentul şi interpreta cântece care lui îi rodeau inima:

 

Când privighetoarea-n frunze

dă iubire şi mai cere,

vine dorul şi-i răspunde

şi râuşorul din unde

cântă şi el şi răspunde

şi prin iarbă mi se-ascunde,

simt în inimă plăcere.

 

De drag simt că se topeşte

sufletul şi-n mine creşte

şi nu cere altceva,

altă hrană nu mai vrea:

doar iubirea ce-l hrăneşte,

care dulce-mbolnăveşte

sărmană inima mea.

 

Baudolino îşi spunea că-ntr-o zi avea să scrie şi el cântece pentru împărăteasa lui de departe, dar nu ştia bine cum se face, pentru că nici Oto, nici Rahewin nu-i mai vorbiseră vreodată de poezie, decât când îl învăţau vreun imn sacru. Pentru moment, profita mai degrabă de Abdul ca să intre în biblioteca de la Saint-Victor, în care pierdea dimineţi lungi, furate lecţiilor, rumegând cu buzele întredeschise nişte texte fabuloase, care nu erau manualele de gramatică, ci istoriile lui Pliniu, romanul lui Alexandru, geografia lui Solinus şi etimologiile lui Isidor...

Citea despre ţări îndepărtate în care trăiesc crocodili, mari şerpi acvatici care, după ce au mâncat oameni, plâng, îşi mişcă falca de sus şi n-au limbă; hipopotamii, jumătate oameni şi jumătate cai; fiara leucocroc, cu trupul de asin, dosul de cerb, piept şi coapse de leu, picioare de cal, un corn bifurcat, o gură tăiată până la urechi din care