iese un glas aproape omenesc, şi în locul dinţilor, un singur os lung. Citea despre ţări în care trăiau oameni fără încheieturi la genunchi, oameni fără limbă, oameni cu urechile foarte mari, cu care-şi apărau trupul de frig, şi monopozi, care aleargă foarte iute pe singurul lor picior.

Neputând să-i trimită Beatricei cântece care nu erau ale sale (şi nici dacă le-ar fi scris el, n-ar fi îndrăznit), hotărâse că, aşa cum iubitei i se trimit flori sau giuvaieruri, el avea să-i dea în dar toate minunăţiile pe care le cucerea acum. Aşa că-i scria despre ţinuturi unde cresc arborii de făină şi de miere, despre muntele Ararat, pe a cărui culme, în zilele senine, se zăresc resturi din Arca lui Noe, iar cine a ajuns până acolo, sus, zicea că a atins cu degetul gaura prin care a fugit demonul atunci când Noe a rostit Benedicite. Îi spunea despre Albania, unde oamenii sunt mai albi decât prin alte părţi şi au părul rar ca mustăţile de pisică; despre o ţară unde, dacă unul se întoarce spre răsărit, îşi aruncă umbra la dreapta lui; despre o alta, locuită de oameni foarte cruzi, unde, când se nasc copiii, se face mare doliu şi mari serbări atunci când mor; despre ţări în care se-nalţă munţi uriaşi de aur păziţi de furnici mari cât câinii, şi unde trăiesc amazoanele, femei războinice care-i ţin pe bărbaţi în regiunea de la graniţă, iar dacă nasc un băiat îl trimit la tatăl său sau îl ucid, şi când nasc o fetiţă îi scot sânul cu un fier înroşit, şi dacă e de rang înalt, sânul stâng, ca să poată purta scutul, iar de rang mai jos, sânul drept, ca să poată trage cu arcul. Şi, în fine, îi povestea despre Nil, unul dintre cele patru fluvii ce se nasc din muntele Paradisului Terestru, care curge prin deserturile din India, se îngroapă în pământ, iese iarăşi pe lângă muntele Atlas, apoi se aruncă în mare şi străbate Egiptul.

Însă când ajungea la India, Baudolino aproape că o uita pe Beatrice, iar mintea lui se-ntorcea la alte fantezii, pentru că-şi vârâse-n cap că prin părţile acelea trebuia să fie, dacă mai exista, ţara Presbiterului Johannes despre care-i vorbise Oto. Baudolino nu încetase niciodată să se gândească la Johannes: îşi amintea de el de fiecare dată când citea despre vreo ţară necunoscută, şi cu atât mai mult când pe pergament apăreau miniaturi multicolore cu fiinţe ciudate, cum erau oamenii cu coarne sau pigmeii, care-şi trec viaţa luptându-se cu cocorii. Atâta se gândea la asta, încât în sinea lui vorbea acum despre Preotul Ioan de parcă era un prieten de familie. Şi, prin urmare, a şti unde se afla era pentru el un lucru de mare însemnătate, iar dacă nu se afla nicăieri, trebuia totuşi să găsească o Indie în care să-l pună, pentru că se simţea legat cu jurământ (chiar dacă nu-l făcuse niciodată) faţă de bătrânul episcop muribund.

Despre Preot le vorbise celor doi colegi ai săi, care fuseseră imediat atraşi de acest joc, şi-i comunicau lui Baudolino orice ştire vagă sau curioasă, pe care o găseau tot frunzărind prin codice care puteau mirosi cât de cât a tămâie indiană. Lui Abdul îi fulgerase ideea că prinţesa lui de departe, dacă tot trebuia să fie de departe, trebuia să-şi ascundă lumina-i orbitoare în ţara cea mai depărtată dintre toate.

„Da”, răspundea Baudolino, „dar pe unde se trece ca sa ajungi în India? N-ar trebui să fie departe de Paradisul Terestru, şi deci la Orient de Orient, tocmai acolo unde se sfârşeşte pământul şi începe Oceanul...” Încă nu începuseră să urmeze lecţiile de astronomie, şi despre forma pământului aveau idei vagi. Poetul mai era şi acum convins că era o lungă întindere plată, la marginile căreia apele Oceanului cădeau în jos, Dumnezeu ştie unde. Lui Baudolino însă Rahewin îi spusese - fie şi cu oarecare scepticism - că nu numai marii filosofi ai Antichităţii sau Ptolemeu, părintele tuturor astronomilor, dar chiar şi Sfântul Isidor afirmaseră că ar fi o sferă, ba chiar Sfântul Isidor era aşa de creştineşte sigur, încât îi şi fixase lărgimea la ecuator la optzeci de mii de stadii. Însă, îşi punea mâinile înainte Rahewin, era tot atât de adevărat că unii dintre Părinţi, cum era marele Lactanţiu, amintiseră că, potrivit Bibliei, pământul avea forma unui tabernacul, şi deci cerul şi pământul la un loc trebuiau văzute ca o arcă, un templu cu frumoasa lui cupolă şi cu podeaua lui ca o cutie mare, în sfârşit, dar nu ca o minge. Rahewin, ca om foarte prudent, se menţinea la cele spuse de Sf. Augustin, că probabil aveau dreptate filosofii păgâni şi că pământul era rotund, iar Biblia vorbise de tabernacul la modul figurat, dar faptul de a şti cum anume era nu ajuta la rezolvarea unicei probleme serioase a unui bun creştin, şi anume cum să-ţi salvezi sufletul, şi deci a-ţi dedica până şi doar o jumătate de oră să stai să rumegi forma pământului era timp pierdut în zadar.

„Mi se pare drept”, zicea Poetul, care avea grabă să se ducă ia tavernă, „şi-i zadarnic să cauţi Paradisul Terestru, pentru că trebuie să fi fost o minunăţie de grădini suspendate, şi-a rămas nelocuit din vremurile lui Adam, nimeni n-a mai fost atent să întărească terasele cu garduri vii şi cu palisade, şi în timpul potopului trebuie să fi fost luat de ape şi dus în Ocean.”

Abdul însă era foarte sigur că pământu-i făcut ca o sferă. Dacă ar fi o singură întindere plată, argumenta el cu o şovăielnică rigoare, privirea mea - pe care iubirea mi-o face foarte ascuţită, cum e a tuturor îndrăgostiţilor - ar reuşi să zărească, departe, un semn oarecare al prezenţei iubitei mele, acolo unde, în schimb, curba pământului o sustrage dorinţei mele. Şi scotocise în biblioteca abaţiei Saint-Victor, găsind în ea nişte hărţi pe care le reconstituise cam din memorie pentru prietenii săi.

„Pământul se găseşte în centrul marelui inel al Oceanului