„Un moment, unde se află Răsăritul?”

„Aici, sus, fireşte, unde e Asia, iar la extremitate, Orientul, exact acolo unde răsare soarele, e Paradisul Terestru. La stânga Paradisului e Muntele Caucaz, iar acolo, lângă el, Marea Caspică. Acum trebuie să ştiţi că Indiile sunt trei, o Indie mare, foarte caldă, chiar de-a dreapta Paradisului, o Indie Septentrională, dincolo de Marea Caspică, şi deci aici, sus, la stânga, unde-i aşa de frig că apa devine de cristal, şi unde-s neamurile lui Gog şi Magog, pe care Alexandru cel Mare le-a împrejmuit cu un zid şi, în fine, o Indie Temperată, apropiată de Africa. Iar Africa o vezi la dreapta, jos, către miazăzi, unde curge Nilul şi unde se deschid Golful Arabic şi Golful Persic, chiar în Marea Roşie, dincolo de care-i pământul pustiu, foarte apropiat de soarele de la Ecuator, şi-i aşa de cald, că nimeni nu se poate aventura până acolo. La apus de Africa, lângă Mauritania, iată insulele Fericite sau Insula Pierdută, care a fost descoperită cu atâtea veacuri în urmă de un sfânt din ţinuturile mele. Mai jos de septentrion e ţara în care trăim noi, cu Constantinopole pe Hellespont, şi Grecia, şi Roma, iar la extremul septentrion sunt germanii şi Insula Hibernia.”

„Dar cum de poţi lua în serios o hartă ca aceea”, hohotea Poetul, „care-ţi arată pământul plat, pe când tu crezi că-i o sferă?”

„Păi în ce fel judeci?” se supără Abdul. „Ai izbutit să reprezinţi o sferă încât să se vadă tot ce există pe ea? O hartă trebuie să slujească la a găsi drumul, iar când mergi, tu nu vezi pământul rotund, ci plat. Şi-apoi, chiar dacă este el o sferă, toată partea de dedesubt e nelocuită, şi-i ocupată de Ocean, căci, dacă ar trebui să trăiască cineva acolo, ar trăi cu picioarele în sus şi cu capul în jos. Şi deci, ca să-i reprezinţi partea superioară, îţi ajunge un cerc ca ăsta. Dar vreau să examinez mai bine hărţile din abaţie, asta şi pentru că în bibliotecă am cunoscut un novice care ştia totul despre Paradisul Terestru.”

„Da, se afla acolo în timp ce Eva îi dădea mărul lui Adam”, zicea Poetul.

„Nu-i nevoie să fi fost într-un loc, ca să ştii totul despre el”, răspundea Abdul, „altfel marinarii ar fi mai înţelepţi decât teologii.”

Asta îi explica Baudolino lui Nicetas, ca să spun cum încă din primii ani petrecuţi la Paris, şi încă aproape imberbi, prietenii noştri începuseră să se lase prinşi de această treabă, care mulţi ani după aceea avea să-i ducă până la marginile ultime ale lumii.

7

Baudolino o face pe Beatrice să scrie scrisori de iubire

şi pe Poet să scrie poezii

În primăvară, Baudolino descoperi că iubirea lui creştea tot mai mult, aşa cum li se-ntâmplă îndrăgostiţilor în anotimpul acela, şi aventurile de duzină cu fete de toată mâna n-ajungeau să-l mulţumească, ba chiar devenea peste seamă de mare, pentru că Beatrice, pe lângă avantajul graţiei, al inteligenţei şi al uncţiunii regale, îl mai avea şi pe cel al absenţei. În ce priveşte farmecele absenţei, Abdul nu înceta să-l chinuie, petrecându-şi serile acordându-şi instrumentul şi interpretând alte cântece, încât ca să le poată gusta pe deplin, Baudolino învăţase acum şi provensala.

Şi-acum, când lungă-i ziua-n mai,

mă bucură cântările de păsări, toate.

Însă, din ziua-n care eu plecai,

nu pot uita că mi-ai rămas departe.

De dor, cu capu-n piept îmi văd de drum,

Nici flori, nici cântec nu m-alină-acum.

Baudolino visa. Abdul era disperat să-şi vadă-ntr-o zi prinţesa necunoscută, îşi zicea. Ferice de el! Mult mai rău e chinul meu, căci cu siguranţă iubita va trebui s-o revăd, fără doar şi poate, într-o zi, şi n-am norocul să n-o fi văzut niciodată, ci nenorocul de a şti cine-i şi cum este.

Dar, dacă Abdul găseşte mângâiere povestindu-ne nouă suferinţa lui, de ce n-ar trebui să mi-o găsesc şi eu povestindu-mi-o pe a mea ei? Cu alte cuvinte, Baudolino intuise că ar fi putut să-şi domolească palpitul inimii punându-şi în scris ceea ce simţea, şi cu atât mai mult dacă obiectul iubirii sale ar fi fost lipsit de aceste comori de duioşie. Aşadar, noaptea târziu, pe când Poetul dormea, Baudolino scria:

„Steaua luminează polul, iar luna dă culoare nopţii. Dar mie doar un astru mi-e călăuză, şi-atunci când ceţurile se vor împrăştia, va răsări steaua mea de la răsărit, mintea mea va uita de beznele durerii. Tu eşti steaua mea purtătoare de lumină, ce va alunga noaptea, şi fără tine noapte e însăşi lumina, pe când, cu tine, însăşi noaptea-i lumină strălucitoare.”

Şi apoi: „Dacă mi-e foame, tu singură îmi ţii de saţ; dacă mi-e sete, tu m-adăpi. Dar ce spun eu? Tu înviorezi, dar nu saturi. Niciodată nu-s sătul de tine, şi nici nu voi fi...”

Iar după aceea: „Atât de mare ţi-e blândeţea, atât de minunată constanţa, atât de negrăit e tonul vocii tale, atât de mult te-ncununează frumuseţea şi graţia, că ar fi o lipsă de curtenie să-ncerc să le exprim în cuvinte. Sporească tot mai mult focul ce ne mistuie, şi din nou hrănit, şi cu cât mai mult va rămâne ascuns, cu-atât să se învăpăieze şi să-nşele invidioşii şi pizmaşii, aşa ca tot mereu să rămână la îndoială cine dintre noi iubeşte cel mai mult, şi-aşa încât să fie între noi o frumoasă întrecere în care amândoi să-nvingem...”

Erau scrisori frumoase, iar recitindu-le, Baudolino fremăta şi se-ndrăgostea tot mai mult de o făptură care ştia să-i inspire astfel de ardori.

La un moment dat, nu mai