Şi, începând să-i imite ei scrisul, îşi scrisese lui însuşi:

„Iubirii care-mi urcă din adâncul pieptului, mai înmiresmată decât orice mirodenie, cea care-i a ta cu trup şi suflet, şi florilor însetate de tinereţea ta le doreşte prospeţimea, unei, eterne fericiri... Ţie, nădejdea mea, bucuroasă, îţi ofer credinţa mea, şi, odată cu toată, devoţiunea, pe mine însămi, pentru cât, voi avea de trăit...”

„Oh”, îi răspunsese el imediat, „fii sănătoasă, pentru că-n tine e binele, meu, în tine mi-e nădejdea şi odihna. Nici n-am vreme să mă deştept, că inima mea te-a şi găsit, păstrată-n lăuntrul ei...”

Iar ea, cu multă înflăcărare: „Din acea primă clipă când ne-am văzut, pe tine singur te-am ales, alegându-te te-am voit, voindu-te te-am căutat, căutându-te te-am pus în inima mea mai presus de toate... şi ţi-am gustat mierea... Te salut, inima mea, trupul meu, unica mea bucurie...”

Această corespondenţă, care dură timp de câteva luni, dăduse la început o boare de răcoreală sufletului din cale-afară de încins al lui Baudolino, apoi o desfătare de nespus, şi-n fine un soi de orgoliu învăpăiat, fiindcă îndrăgostitul nu izbutea să-şi dea seama cum de iubita îl iubea atâta. Ca toţi îndrăgostiţii, Baudolino devenise vanitos, ca toţi îndrăgostiţii scria că voia să se bucure în taină cu iubita de secretul amândurora, dar în acelaşi timp cerea ca toată lumea să fie la curent cu fericirea lui şi să fie uluită de plăcuta neînfrânare a celei care-l iubea.

Aşa că într-o zi le arătase epistolarul acela prietenilor lui. Fusese vag şi reticent în ce priveşte secretul acelei corespondenţe. Nu minţise, ba chiar spusese că scrisorile acelea le arăta tocmai pentru că erau rodul fanteziei lui. Însă ceilalţi doi crezuseră că exact în privinţa asta minţise şi-i invidiau şi mai mult soarta. Abdul atribuise în inima lui scrisorile principesei sale şi se chinuia de parcă le-ar fi primit el. Poetul, care afişa că nu dă importanţă jocului aceluia literar (dar în timpul ăsta se necăjea în gândul lui că nu scrisese el nişte scrisori atât de frumoase), neavând pe nimeni de care să se-ndrăgostească, se îndrăgostise chiar de scrisori - lucru care, comenta zâmbitor Nicetas, nu era de mirare, pentru că-n tinereţe suntem înclinaţi să ne-ndrăgostim de iubire.

Poate pentru a scoate noi motive pentru cântecele lui, Abdul îşi copiase cu gelozie scrisorile, ca să şi le poată recita noaptea la Saint-Victor. Până ce într-o zi îşi dăduse seama că i le furase cineva şi se temea acum că vreun canonic fără socoteală, după ce le va fi silabisit noaptea cu o plăcere neruşinată, le-o fi aruncat printre miile de manuscrise ale abaţiei. Simţind cum îl treceau fiori, Baudolino îşi închisese epistolarul în cufăr, şi din ziua aceea nu-şi mai scrisese nici o misivă, ca să nu-şi compromită corespondenta.

Trebuind în orice caz să-şi descarce tulburările lui de băiat de şaisprezece ani, Baudolino începuse atunci să scrie versuri. Dacă-n scrisori vorbise despre iubirea lui preacurată, în noile-i scrieri făcea exerciţii de poezie din cea de alcov, cu care clericii din epocă îşi preamăreau viaţa lor desfrânată şi cam fără griji, nu fără câte-un semn de melancolie privitor la pierzania în care se aflau.

Voind să-i dovedească lui Nicetas talentul lui, îi recită câteva emistihuri:

Feror ego veluti - sine nauta navis,

ut per vias aeris - vaga fertur avis...

Quidquit Venus imperat - labor est suavis,

quae nunquam in cordibus — habitat ignavis.

Băgând de seamă că Nicetas înţelegea greu latineşte, o tradusese aproximativ: „Merg oriîncotro ca nava fără năier, ca pasărea mergând pe căile cereşti... Dar dulce mi-e truda s-ascult poruncile Venerei, necunoscută celor pidosnici...”

Când Baudolino îi arătă versurile astea, precum şi altele, Poetului, acela se făcu foc de invidie şi de ruşine şi plânse, şi mărturisi seceta care-i usca fantezia, blestemându-şi neputinţa şi strigând c-ar fi preferat să nu ştie pătrunde o femeie mai degrabă, decât să se afle aşa de neputincios să exprime ceea ce simţea înlăuntrul său - şi care era exact ceea ce Baudolino exprimase atât de bine, încât se temea să se întrebe dacă nu-i citise cumva drept în inimă. Şi apoi remarcase cât de mândru ar fi fost tatăl său, dac-ar fi ştiut că el compunea stihuri atât de frumoase, dat fiind că într-o zi avea să trebuiască să justifice în ochii familiei şi ai lumii porecla aceea de Poet care-l mai măgulea şi acum, dar care-l făcea să se simtă un fanfaron, un poeta gloriosus, care se laudă cu demnitatea ce nu-i aparţine.

Baudolino îl văzuse atât de disperat, încât îi pusese pergamentul în mână, oferindu-i poemele sale, ca să le arate ca fiind ale lui. Un dar nepreţuit, fiindcă se-ntâmplase ca Baudolino, ca să-i poată spune ceva nou Beatricei, îi trimisese versurile, atribuindu-i-le prietenului său. Beatrice i le citise lui Frederic. Rheinald din Dassel le auzise şi, ca om iubitor de litere, deşi pururea prins în intrigi de palat, zisese că i-ar fi plăcut să-l aibă pe Poet în slujba lui...

Chiar în anul acela, Rheinald fusese cinstit cu înalta demnitate de arhiepiscop de Colonia, iar Poetului ideea de a deveni poet al unui arhiepiscop şi, prin urmare, Arhipoet, aşa cum spunea el, mai glumind şi mai împăunându-se, nu-i displăcea prea mult, asta şi fiindcă nici de învăţătură nu prea avea chef, banii părinteşti la Paris nu-i ajungeau, şi-şi făcuse ideea - deloc greşită - că un poet de Curte mânca şi bea toată ziua fără să se-ngrijească de altceva.

Numai că, pentru a fi poet de Curte, trebuie să scrii poezii. Baudolino îi promisese că-i va scrie măcar vreo duzină, dar nu toate deodată: „Vezi”, îi spusese el, „nu întotdeauna marii poeţi sunt loviţi de diaree, uneori sunt constipaţi, iar ăştia-s cei mai mari. Tu va trebui să pari ca frământat