de Muze, în stare să prefiri doar câte-un distih când şi când. Cu cele pe care ţi le voi da eu, o poţi duce aşa câteva luni bune, însă dă-mi timp, fiindcă n-oi fi eu constipat, dar nici spart la burtă nu sunt. Deci amână-ţi plecarea şi trimite-i lui Rheinald câteva versuri, ca să-i stârneşti pofta. Până una-alta va fi bine să te înfăţişezi cu o închinare, o laudă adresată binefăcătorului tău.”

Se gândise timp de o noapte, şi-i dăruise câteva versuri pentru Rheinald:

 

Presul diseretissime - veniam te precor

morte bona morior - dulci nece necor

meum pectum sauciat - puellarum decor,

et quas tacto nequeo - saltem chorde mechor,

 

cu alte cuvinte: „Preanobile episcop, iartă-mă, pentru că mă lupt cu o moarte crudă şi mă istoveşte o rană nespus de dulce ; frumuseţea fetelor îmi străpunge inima, iar pe cele pe care nu le pot atinge le posed fie şi numai cu gândul.”

 

Nicetas remarcase că episcopii latini se delectau cu cântece prea puţin sacre. Dar Baudolino îi răspunsese că mai întâi trebuia să afle ce era acela un episcop latin, căruia nu i se cerea neapărat să fie un om sfânt, mai ales dacă era şi cancelar al imperiului, în al doilea rând cine era Rheinald, care era foarte puţin episcop şi foarte mult cancelar, cu siguranţă iubitor de poezie, dar mai ales înclinat să folosească talentele unui poet şi pentru ţelurile sale politice, cum a şi făcut-o mai apoi.

„Astfel Poetul a devenit faimos cu stihurile tale.”

„Chiar aşa. Timp de aproape un an, Poetul i-a trimis lui Rheinald, odată cu nişte scrisori dând pe dinafară de devotament, versuri pe care eu treptat-treptat, le scriam, şi până la urmă Rheinald pretinsese ca talentul acela neobişnuit să ajungă la el cu orice preţ. Poetul porni cu o rezervă bună de versuri, măcar cât să-i ajungă să supravieţuiască un an, oricât de constipat ar fi părut. A fost un triumf. N-am priceput niciodată cum poate cineva să fie mândru de o faimă primită ca pomană, dar Poetul era mulţumit şi aşa.”

„Sunt uimit peste poate, mă întreb ce plăcere ai simţit tu văzându-ţi lucrurile create de tine atribuite altuia. Nu-i groaznic ca un tată să dea de pomană altora rodul măruntaielor lui?”

„Soarta unei poezii particulare e să treacă din gură în gură, e fericirea de-a o auzi cântată, şi-ar fi egoist să vrei s-o arăţi doar pentru a-ţi spori propria-ţi glorie.”

„Nu cred că eşti tu aşa de umil. Tu eşti fericit de a te fi ştiut încă o dată Prinţul Minciunii şi te împăunezi cu asta, aşa cum speri că-ntr-o zi cineva o să-ţi găsească scrisorile de iubire printre hârţoagele de la Saint-Victor, şi să le atribuie cine ştie cui.”

„Nu intenţionez să par umil. Îmi place să fac lucrurile să se-ntâmple şi să fiu singurul care ştie că sunt opera mea.”

„Treburile nu se schimbă, prietene”, zise Nicetas. „Cu multă indulgenţă am dat de-nţeles că tu ai vrea să fii Prinţul Minciunii, iar acum tu-mi dai de-nţeles că ai vrea să fii Dumnezeu din cer.”

 

8

Baudolino în Paradisul Terestru

 

Baudolino studia la Paris, dar rămânea la curent cu ceea ce se petrecea în Italia şi în Germania, Rahewin, ascultând de ordinele lui Oto, continuase să scrie Gesta Friderici, însă, ajuns acum la finele celei de-a patra cărţi, hotărâse să se oprească pentru că i se părea că huleşte depăşind numărul Evangheliilor. Lăsase Curtea, mulţumit că şi-a împlinit datoria, şi se plictisea într-o mănăstire bavareză. Baudolino îi scrisese că avea la îndemâna sa cărţile bibliotecii fără capăt de la Saint-Victor, iar Rahewin îi ceruse să-i pomenească vreo câteva tratate mai rare ce ar fi putut să-i sporească ştiinţa. Baudolino, împărtăşind opinia lui Oto despre fantezia săracă a bietului canonic, considerase folositor să i-o hrănească un pic şi, după ce-i comunicase puţinele titluri de codice pe care le văzuse, îi mai citase şi altele pe care le inventase frumuşel, cum ar fi De optimitate triparum al Venerabilului Beda, o Ars honeste petandi, un De modo cacandi, un De castramentandis crinibus şi un De patria diabolorum. Toate operele astea stârniseră uimirea şi curiozitatea bietului canonic, care se grăbise să ceară copii ale acelor comori neştiute ale înţelepciunii. Un serviciu pe care Baudolino i l-ar fi făcut cu dragă inimă, ca să şteargă remuşcarea pentru pergamentul acela al lui Oto pe care-l răzuise, dar nu prea ştia ce anume să copieze, şi trebuise să inventeze că operele acelea bunînţeles că se aflau la Saint-Victor, dar miroseau a erezie, şi canonicii nu lăsau pe nimeni să le vadă.

„Pe urmă am aflat”, îi spunea Baudolino lui Nicetas, „că Rahewin i-a scris unui învăţat parizian, pe care-l cunoştea, rugându-l să ceară manuscrisele acelea de la victorini, care n-au găsit nici urmă de ele; l-au acuzat pe bibliotecarul lor de neglijenţă, iar bietul de el jura că nu le-a văzut în viaţa lui. Îmi închipui că, până la urmă, vreun canonic, ca să pună lucrurile la locul lor, a scris cu adevărat cărţile astea şi nădăjduiesc că într-o bună zi cineva o să le găsească.”

Poetul îl ţinea, între timp, la curent cu faptele lui Frederic. Comunele italiene nu-şi respectau jurămintele făcute la dieta de la Roncaglia. Pactele voiau ca oraşele cârtitoare să-şi dărâme zidurile şi să-şi distrugă maşinile de război, dar în schimb orăşenii se prefăceau că nivelează şanţurile din jurul oraşului, şi şanţurile erau tot acolo. Frederic trimisese nişte soli la Crema, ca să-i invite să se grăbească, iar cei de-acolo ameninţaseră să-i ucidă pe trimişii imperiali, care, dacă n-ar fi fugit, ar fi fost ucişi cu-adevărat. Apoi fusese trimis la Milano până şi Rheinald, însoţit de un conte palatin, ca să numească nişte juzi, pentru că milanezii nu puteau pretinde că recunosc drepturile imperiale, ca apoi să-şi aleagă singuri