consulii. Şi acolo puţin lipsise să nu le ia pielea ambilor trimişi, care nu erau doar nişte soli oarecare, ci cancelarul imperiului şi unul dintre conţii Palatului! Nemulţumiţi cu atât, milanezii asediaseră castelul din Trezzo şi-i puseseră în lanţuri garnizoana. În sfârşit, atacaseră iarăşi Lodi, iar când cineva se atingea de Lodi, împăratul nu mai vedea înaintea ochilor de mânie. Aşa, ca să dea un exemplu, încercuise Crema într-un drăguţ de asediu...

La început, asediul mergea după regulile unui război între creştini. Cei din Crema, ajutaţi de milanezi, făcuseră nişte frumoase ieşiri în câmp deschis şi capturaseră mulţi prizonieri imperiali. Cremonezii (care din ură faţă de cremezi ţineau atunci partea imperiului, laolaltă cu pavezanii şi cu lodienii) construiseră maşini de asediu foarte, foarte puternice - care-i costaseră viaţa mai mult pe asediatori decât pe asediaţi, dar aşa mergeau lucrurile. Fuseseră lupte foarte frumoase, povestea cu poftă Poetul, şi toţi îşi aminteau data aceea când împăratul ceruse să i se dea două sute de butii goale de la lodieni, le umpluse cu pământ şi le aruncase în şanţul împrejmuitor, apoi le acoperise cu ţărână şi cu lemn pe care locuitorii îl aduseseră cu peste două mii de care, aşa încât puteai să treci cu berbecii sau cu „pisicile”, ca să loveşti zidurile.

Dar, când se dăduse asaltul cu cel mai mare dintre turnurile de atac din lemn, cel construit de cremonezi, şi asediaţii începuseră să arunce cu balistele lor atâtea pietre, încât riscau să-l prăbuşească, împăratul îşi pierduse capul de mânie. Pusese să-i ia pe prizonierii cremezi şi milanezi, şi-i legase în faţa şi pe laturile turnului. Credea că, dacă asediaţii aveau să-i vadă dinainte pe fraţii lor, pe verii, fiii şi taţii lor, n-ar fi îndrăznit să mai tragă. Nu calcula cât de mare era şi furia cremezilor - a celor de deasupra zidurilor şi a celor legaţi în afara zidurilor. Aceştia din urmă au fost cei care le-au strigat fraţilor lor să nu-şi facă griji pentru ei, iar cei de pe ziduri, cu dinţii strânşi, cu lacrimile-n ochi, călăi ai propriilor lor rude, continuau să ţintească turnul, omorând nouă dintre ei.

Nişte studenţi milanezi sosiţi la Paris îi jurau lui Baudolino că de turn fuseseră legaţi chiar şi copii, iar Poetul îl asigurase că zvonul era fals. Fapt este că şi împăratul în momentul acela fusese impresionat şi-i dezlegase pe ceilalţi prizonieri. Totuşi, cremezii şi milanezii, încrâncenaţi de sfârşitul pe care-l avuseseră oamenii lor, luaseră în oraş nişte prizonieri germani şi lodieni, îi puseseră deasupra gradenelor şi-i omorâseră cu sânge rece sub ochii lui Frederic. Acesta, la rândul său, pusese să fie duşi sub ziduri doi prizonieri din Crema şi tot sub ziduri le făcuse proces de bandiţi şi trădători, condamnându-i la moarte. Cremezii dăduseră de ştire că, dacă Frederic avea să-i spânzure pe ai lor, aveau să-i spânzure şi ei pe cei pe care-i mai aveau ostatici. Frederic răspunsese că voia să vadă şi el asta, şi-i spânzurase pe cei doi prizonieri. Drept răspuns, cremezii îi spânzuraseră coram populo pe toţi ostaticii lor. Frederic, care acum nu mai sta să judece, pusese atunci să fie scoşi toţi cremezii pe care-i mai avea, înălţase o pădure de furci în faţa oraşului şi se pregătea să-i spânzure pe toţi. Episcopi şi abaţi se repeziseră la locul supliciului, implorându-l pe el, care voia să fie un izvor de milă, să nu aţâţe răutatea duşmanilor lui. Frederic fusese mişcat de intervenţia aceea, dar nu-şi putea lua cuvântul înapoi, de aceea hotărâse să-i pedepsească măcar pe nouă dintre nefericiţii aceia.

Auzind aceste lucruri, Baudolino plânsese. Nu numai fiindcă era paşnic din fire, dar ideea că tatăl său adoptiv preaiubit se mânjise cu atâtea crime îl convinse să rămână la Paris să studieze şi, într-un mod destul de obscur, fără ca el să-şi dea seama de asta, îl convinse că nu era vinovat că o iubea pe împărăteasă. Reîncepu să-i scrie scrisori tot mai pătimaşe şi răspunsuri ce l-ar fi făcut şi pe un pustnic să freamăte. Numai că de data aceasta nu le mai arăta nimic prietenilor.

Simţindu-se totuşi vinovat, hotărî să facă ceva pentru gloria stăpânului său. Oto îi lăsase ca legământ sacru să-l facă să iasă din beznă pe Preotul Ioan. Baudolino se dedică aşadar căutării acelui Preot necunoscut, dar - după mărturia lui Oto - cu siguranţă foarte renumit.

Deoarece, odată încheiaţi anii de trivium şi quadrivium, Baudolino şi Abdul se instruiseră pentru dispute, mai înainte de toate se întrebaseră: există cu adevărat un Preot Ioan? Însă începuseră să se întrebe în nişte condiţii în legătură cu care Baudolino încerca anumite reţineri să i le explice lui Nicetas.

După plecarea Poetului, Abdul locuia acum cu Baudolino. Într-o seară, Baudolino se întorsese acasă şi-l găsise pe Abdul care stătea singur-singurel şi-şi cânta unul dintre cântecele lui cele mai frumoase, în care râvnea să-şi întâlnească prinţesa lui de departe, dar dintr-odată, în timp ce o vedea atât de aproape, i se părea că merge înapoi. Baudolino nu înţelegea dacă muzica era de vină sau cuvintele, dar imaginea Beatricei, care-i apăruse deîndată ce asculta cântecul acela, se retrăgea, fumegând în nimicnicie, la privirea lui. Abdul cânta, şi niciodată cântecul lui nu păruse mai seducător.

Terminându-şi cântarea, Abdul se lăsase să cadă istovit. Baudolino se temuse o clipă că o să leşine şi se aplecase asupră-i, dar Abdul ridicase o mână ca pentru a-l linişti, şi-ncepuse să râdă înăbuşit, de unul singur, aşa, fără motiv. Râdea şi tremura din tot trupul. Baudolino credea că are febră. Abdul îi spuse, râzând întruna, să-l lase în pace, că avea să se liniştească el, ştia bine despre ce era vorba. Iar la sfârşit, obligat de întrebările lui Baudolino, se hotărâse să-i mărturisească secretul.

„Ascultă, prietene. Am luat puţină miere verde, doar un pic. Ştiu că-i o ispită diavolească, dar uneori m-ajută să cânt. Ascultă şi nu mă dojeni. Încă de pe când eram copil, în Ţara Sfântă auzisem o poveste uimitoare şi înfricoşată. Se povestea că nu departe