de Antiohia ar trăi un neam de sarazini care locuia printre munţi într-un castel neajuns decât de vulturi. Stăpânul lor se chema Aloadin sau Bătrânul de pe Munte şi trezea o mare spaimă atât principilor sarazini, cât şi celor creştini. Într-adevăr, în mijlocul castelului lui, se spunea, se afla o grădină plină cu toate felurile de fructe şi de flori, şi-n care curgeau râuleţe pline cu vin, lapte, miere şi apă, iar de jur-împrejur dansau şi cântau tinere de o frumuseţe fără seamăn. În grădină puteau să trăiască numai nişte tineri pe care Aloadin punea să-i răpească, şi-n locul acela de plăceri îi învăţa numai la desfătare. Şi spun desfătare pentru că, aşa cum auzeam şoptindu-se printre adulţi - şi roşeam tulburat, fetele acelea erau mărinimoase şi gata să-i mulţumească pe acei oaspeţi, le procurau bucurii negrăite şi, îmi închipui, istovitoare. Aşa că, fireşte, cine intrase în locul acela nu mai voia să iasă cu nici un preţ.”

„Nu-i rău Aloadin ăsta al tău sau cum l-o fi chemând”, zâmbise Baudolino, trecând peste fruntea prietenului său o pânză umedă.

„Aşa crezi tu”, zise Abdul, „pentru că nu cunoşti adevărata poveste. Într-o bună dimineaţă, unul dintre aceşti tineri se trezea într-o curte sărăcăcioasă bătută de soare, în care se pomenea în lanţuri. După câteva zile de chin ca ăsta, era dus şi înfăţişat lui Aloadin şi se arunca la picioarele lui ameninţând că-şi ia viaţa şi implorându-l să-l redea desfătărilor de care acum nu mai putea să se lipsească. Aloadin dezvăluia atunci că el a căzut în dizgraţia profetului şi că ar fi putut să-şi recapete favoarea numai dacă avea să se declare dispus să săvârşească o faptă mare. Îi dădea un pumnal de aur şi-i spunea să plece la drum, să se ducă la Curtea unui senior, care-i era lui duşman, şi să-l omoare. În acest fel, ar fi putut să merite din nou ceea ce voia şi, dacă în aventura aceea ar fi pierit, avea să se-nalţe în Paradis, cu totul şi cu totul la fel cu locul din care fusese alungat, ba chiar şi mai şi. Şi iată de ce Aloadin avea o putere foarte mare şi-i înfricoşa pe toţi, şi era gata de orice jertfă.”

„Atunci”, comentase Baudolino, „mai bine una dintre tavernele astea frumoase din Paris şi fetele lor, pe care le poţi avea fără să plăteşti zălog. Dar tu ce legătură ai cu povestea asta?”

„Am, pentru că, pe când aveam zece ani am fost răpit de oamenii lui Aloadin. Şi am rămas cinci ani la ei.”

„Şi la zece ani te-ai bucurat de toate fetele alea de care-mi povesteşti? Şi pe urmă ai fost trimis să omori pe cineva? Abdul, ce-mi tot spui acolo?” se îngrijora Baudolino.

„Eram prea mic ca să fiu deîndată admis între tinerii fericiţi şi fusesem încredinţat ca servitor unui eunuc al castelului, care se ocupa de plăcerile lor. Dar să vezi ce-am descoperit. Eu timp de cinci ani n-am văzut nici o grădină, pentru că tinerii erau totdeauna puşi în lanţuri în şir în curtea aceea bătută de soare. În fiecare dimineaţă, eunucul lua dintr-un dulap anume nişte vase de argint care conţineau o pastă groasă ca mierea, dar de culoare verzuie, trecea pe dinaintea fiecăruia dintre prizonieri şi-i hrănea cu substanţa aceea. Ei o înghiţeau cu poftă şi începeau să-şi povestească lor înşile şi celorlalţi toate desfătările despre care spunea legenda. Înţelegi, îşi petreceau ziua cu ochii deschişi, surâzând fericiţi. Către seară, se simţeau obosiţi, începeau să râdă, uneori înăbuşit, alteori în gura mare, apoi aţipeau. Aşa că eu, crescând cu încetul, am înţeles înşelăciunea la care erau supuşi de Aloadin: trăiau în lanţuri, păcăliţi că trăiesc în Paradis şi, ca să nu piardă binele acela, se-ntorceau teferi din isprăvile lor, din nou sfârşeau în lanţuri, dar începeau din nou să vadă şi să simtă ceea ce mierea verde îi făcea să viseze.”

„Şi tu?”

„Eu, într-o noapte, pe când toţi dormeau, m-am strecurat acolo unde se păstrau vasele de argint care conţineau mierea verde şi am gustat. Gustat, zic eu? Am înghiţit două linguri şi deodată am început să văd lucruri nemaivăzute...”

„Te simţeai în grădină?”

„Nu, poate că aceia visau despre grădină pentru că, la sosirea lor, Aloadin le povestea de grădină. Cred că mierea verde te face să vezi ceea ce vrei tu în adâncul inimii. Eu mă găseam în deşert sau mai bine zis într-o oază şi vedeam venind o caravană strălucită, cu cămile împodobite cu panaşe şi un şir de mauri cu turbane colorate, care băteau în nişte tambure şi sunau din cimbale. Iar în spatele lor, pe un baldachin purtat de patru uriaşi, venea Ea, principesa. Eu nu mai ştiu să-ţi spun cum era, era aşa... cum să spun... aşa de strălucită că-mi amintesc din ea doar o fulgerare, o scânteiere orbitoare...”

„Dar ce fel de chip avea, era frumoasă?”

„Nu i-am văzut faţa, era ascunsă sub văl.”

„Dar atunci de cine te-ai îndrăgostit?”

„De ea, pentru că nu am văzut-o. În inimă, aici, înţelegi, mi-a intrat o dulceaţă nesfârşită, o tânjire care nu s-a mai stins niciodată. Caravana se depărta către dune, înţelegeam că viziunea aceea n-avea să se mai întoarcă, îmi spuneam că trebuia să urmez făptura aceea, dar către dimineaţă am început să râd, şi atunci credeam că de bucurie, dar era efectul pe care mierea verde îl are atunci când puterea ei se şterge. M-am deşteptat când soarele era deja sus, şi eunucul era gata-gata să mă surprindă în locul acela. De atunci mi-am zis că trebuie să fug, ca s-o regăsesc pe prinţesa cea depărtată.”

„Dar tu înţeleseseşi că era doar efectul mierii verzi...”

„Da, în viziune era o iluzie, dar ceea ce simţeam înlăuntrul meu nu era, era dorinţa adevărată. Dorinţa, când o încerci, nu-i o iluzie, există.”

„Dar era dorinţa unei iluzii.”

„Însă eu acum nu voiam să mai pierd dorinţa aceea. Era destul ca să-i închin