Pe scurt, Abdul reuşise să găsească o cale de fugă din castel şi reuşise să ajungă la familia lui, care-l dăduse deja pierdut. Tatăl său îşi făcuse griji cu privire la răzbunarea lui Aloadin şi-l depărtase de Ţara Sfântă, trimiţându-l la Paris. Abdul, înainte să fugă de la Aloadin, pusese mâna pe unul dintre vasele cu miere verde, dar, îi explica el lui Baudolino, nu mai gustase deloc din el, de teamă ca blestemata substanţă să nu-l ducă în aceeaşi oază, ca să-şi trăiască la nesfârşit extazul. Nu ştia dacă avea să reziste emoţiei. Acum principesa era cu el, şi nimeni n-ar fi putut să i-o răpească. Mai bine s-o viseze ca pe un ţel decât s-o posede într-o amintire falsă.

Apoi, cu trecerea timpului, ca să găsească putere pentru cântecele lui, în care principesa era acolo, prezentă-n depărtarea ei, se hazardase uneori să guste din miere puţin de fot, luând pe vârful lingurii doar atât cât să-i simtă gustul pe limbă. Avea nişte extazuri de scurtă durată, şi chiar asta făcuse în seara aceea. Povestea lui Abdul îl intrigase pe Baudolino şi-l ispitea posibilitatea de a avea o viziune, fie ea şi scurtă, în care să-i apară împărăteasa. Abdul nu putuse să-i refuze gustarea aceea. Baudolino simţea doar o uşoară toropeală şi dorinţa de a râde. Dar îşi simţea mintea aţâţată. Curios, nu de Beatrice, ci de Preotul Ioan - într-atât că se întrebase dacă nu cumva împărăţia aceea de neatins era obiectul dorinţei sale, şi nu doamna inimii lui. Şi se făcuse aşa că, în seara aceea, Abdul acum liber de efectul mierii, iar Baudolino uşor ameţit se apucaseră să discute despre Preot, punându-şi chiar întrebarea privind existenţa lui. Şi fiindcă părea că virtutea mierii verzi era aceea de a face tangibil ceea ce nu s-a mai văzut niciodată, iată că hotărâseră că Preotul exista.

Există, decise Baudolino, pentru că nu sunt motive care să se opună existenţei lui. Există, convenise şi Abdul, pentru că-l auzise pe un novice spunând că dincolo de ţara mezilor şi a perşilor există regi creştini care se luptă cu păgânii din regiunile acelea.

„Cine-i acest novice?” întrebase Baudolino fremătând.

„Boron”, răspunsese Abdul. Şi iată că în ziua următoare se duseră în căutarea lui Boron.

Acesta era un seminarist din Montbeliard, care, rătăcitor ca şi cei de-o seamă cu el, se afla acum la Paris (şi frecventa biblioteca din Saint-Victor), iar mâine avea să fie cine ştie unde, pentru că părea să urmărească un plan al lui despre care nu povestea niciodată nimănui. Avea un cap mare, cu părul stufos şi ochii roşii de atâta citit la lumina opaiţului, dar părea aproape un chivot plin cu ştiinţă. Îi fermecase de la prima întâlnire, fireşte într-o tavernă, punându-le la întrebări subtile pentru care maeştrii lor ar fi pierdut zile şi zile întregi de dispute: dacă sperma se poate congela, dacă o prostituată poate concepe, dacă sudoarea de pe cap e mai urât mirositoare decât cea de prin alte părţi ale trupului, dacă urechile se înroşesc atunci când ne ruşinăm, dacă un bărbat simte o durere mai mare pentru moartea decât pentru măritişul iubitei, dacă nobilii trebuiau să aibă urechile clăpăuge sau dacă starea nebunilor se înrăutăţeşte pe lună plină. Chestiunea care-l intriga cel mai tare era aceea a existenţei vidului, asupra căreia se credea mai învăţat decât toţi filosofii.

„Vidul”, zicea Boron, cu gura acum încleiată, „nu există, pentru că natura are oroare de el. Că nu există e evident, din motive filosofice, pentru că, dacă ar exista, ar fi ori substanţă, ori accident. Substanţă materială nu e, pentru că altfel ar fi corp şi ar ocupa spaţiu, şi nu e nici substanţă necorporală, pentru că altfel, ca şi îngerii, ar fi inteligentă. Nu-i accident, pentru că accidentele există din raţiuni fizice: iei un vas cilindric...”

„Dar de ce”, îl întrerupea Baudolino, „te interesează atâta să demonstrezi că vidul nu există? Ce-ţi pasă ţie de vid?”

„Pasă, pasă. Pentru că vidul poate să fie ori interstiţial - adică între corp şi corp în lumea noastră sublunară -, ori extins, dincolo de universul pe care-l vedem, închis în marea sferă a corpurilor cereşti. Dacă ar fi aşa, ar putea să existe, în golul acela, alte lumi. Dar, dacă se demonstrează că nu există vidul interstiţial, cu şi mai mare îndreptăţire nu va putea să existe nici cel extins.”

„Dar ce ne pasă nouă dacă există alte lumi?”

„Pasă, pasă. Pentru că, dacă ar exista, Domnul nostru Isus Hristos ar fi trebuit să se jertfească în fiecare dintre ele şi în fiecare să sfinţească pâinea şi vinul. Şi, prin urmare, obiectul suprem, care-i mărturie şi vestigiu al minunii aceleia, n-ar fi unic, ci ar mai exista multe copii ale lui. Şi ce valoare ar mai avea viaţa mea dacă n-aş şti că undeva se află un obiect suprem ce trebuie găsit?”

„Şi care ar fi acest obiect suprem?”

Aici Boron ţinea s-o taie scurt: „Treaba mea”, zicea el. „Sunt lucruri care nu-s bune pentru urechile profanilor. Dar să vorbim de altceva: dacă ar fi existat atâtea lumi, ar fi existat şi destui primi oameni, o mulţime de Adami şi de Eve care au săvârşit de infinite ori păcatul originar. Şi deci ar exista tot atâtea Raiuri Pământeşti din care au fost izgoniţi. Puteţi crede că aceste lucruri atât de subtile cum e Raiul Terestru pot să existe în număr multiplu, cum există atâtea oraşe cu un fluviu şi o colină cum e cea de la Mont Sainte-Genevieve? Paradisul Terestru e unul singur, într-o singură ţară depărtată, dincolo de împărăţia mezilor şi a perşilor.”

Ajunseseră, prin urmare, şi aici şi-i povestiră lui Boron despre speculaţiile lor în legătură cu Preotul Ioan. Da, Boron auzise şi el de la monah spunându-i-se despre treaba asta cu nişte regi creştini din Răsărit. Citise expunerea unei vizite pe care, cu mulţi ani în urmă, un patriarh din Indii i-o făcuse papei Calist al II-lea. Se