povestea acolo despre greutatea pe care o avusese papa să se înţeleagă cu el, din cauza limbilor foarte diferite. Patriarhul descrisese cetatea Hulna, pe unde curge unul dintre râurile ce iau naştere din Paradisul Terestru, anume Physon, pe care alţii îl numesc Gange, şi unde, pe un munte din afara oraşului, se înalţă sanctuarul ce păstrează trupul apostolului Toma. Acest munte era inaccesibil, pentru că se înălţa în centrul unui lac, dar timp de opt zile pe an, apele lacului se retrăgeau, iar bunii creştini de acolo se puteau duce să se-nchine trupului apostolului, păstrat întreg, de parcă nici n-ar fi fost mort; mai mult, după cum glăsuia textul, avea chipul strălucitor ca o stea, avea părul roşu, lung până pe spate, şi la fel şi barba şi hainele păreau c-abia au fost cusute.

„Însă nimic nu spune că acest patriarh ar fi Preotul Ioan”, încheiase precaut Boron.

„Nu, bineînţeles”, replicase Baudolino, „dar ne spune că de multă vreme se tot vorbeşte-n jur de nu ştiu ce împărăţie depărtată, ferice şi necunoscută. Ascultă, în a sa Historia de duabus civitatibus, preaiubitul meu episcop Oto relata că un anume Hugo din Gabala spusese că Ioan, după ce i-a învins pe perşi, a încercat să dea ajutor creştinilor din Pământul Sfânt, dar că trebuise să se oprească pe ţărmurile râului Tigru pentru că n-avea vase să-şi treacă oamenii dincolo. Deci Ioan trăieşte dincolo de Tigru. Nu-i aşa? Dar frumuseţea e că toţi trebuiau să ştie asta înainte ca Hugo să vorbească despre el. Să mai citim o dată bine ceea ce scria Oto, care nu scria la întâmplare. De ce acest Hugo trebuia să meargă să-i explice papei motivele pentru care Ioan nu putuse să-i ajute pe creştinii de la Ierusalim, de parcă ar fi vrut să-l facă iertat? Pentru că-i clar că la Roma cineva nutrea deja această speranţă. Iar când Oto spune că Hugo îl pomeneşte pe Ioan, adaugă nota sic enim eum nominare solent, aşa cum obişnuiesc ei să-l numească. Ce înseamnă acest plural? Desigur că nu numai Hugo, dar şi alţii solent, adică obişnuiesc - şi prin urmare obişnuiau şi-n timpurile acelea - să-l numească astfel. Tot Oto scrie că Hugo afirmă că Ioan, ca şi Regii Magi din care coboară, voia să se ducă la Ierusalim, dar pe urmă nu scrie că Hugo afirmă că n-a reuşit, ci că fertur, se spune, şi că unii, adică alţii, asserunt, afirmă, la plural, că n-au izbutit. Acum învăţăm de la maeştrii noştri că nu există probă mai bună a adevărului”, încheia Baudolino, „decât continuitatea tradiţiei.”

Abdul îi şoptise la ureche lui Baudolino că poate şi episcopul Oto lua din când în când miere din aceea verde, dar Baudolino îi dăduse un ghiont în coaste.

„Eu încă n-am înţeles de ce acest Preot e aşa de important pentru voi”, zisese Boron, „dar, dacă este de căutat, apoi trebuie căutat nu de-a lungul unui râu care vine din Paradisul Terestru, ci chiar acolo, în Paradisul Terestru. Iar aici aş avea multe lucruri de povestit...”

Baudolino şi Abdul încercaseră să-l facă pe Boron să spună mai multe despre Paradisul Terestru, dar Boron abuzase cam mult de vinul de la Trei Candelabre şi zicea că nu-şi mai aminteşte nimic. Ca şi cum s-ar fi gândit amândoi la acelaşi lucru, cei doi prieteni îl luaseră pe Boron de subţiori şi-l duseseră în camera lor. Acolo Abdul, e drept, cu multă zgârcenie, îi oferise puţintică miere verde, un vârf de linguriţă, iar un vârf şi-l împărţiseră între ei. Iar Boron, după un moment în care rămăsese ca prostit, privind în jur de parcă nu-nţelegea unde se afla, începuse să vadă ceva din Paradis.

Vorbea şi povestea ceva despre un anume Tugdal, care se părea că vizitase şi Infernul, şi Paradisul. Cum era Infernul nu merita să spună, dar Paradisul era un loc plin de caritate, de veselie, de bucurie, cinste, frumuseţe, sfinţenie, concordie, unitate şi iarăşi caritate şi veşnicie fără de sfârşit, apărat de un zid de aur, după care, dacă treceai, vedeai multe scaune împodobite cu pietre preţioase pe care şedeau bărbaţi şi femei, tineri şi bătrâni îmbrăcaţi în haine lungi de mătase, cu chipurile strălucind ca soarele şi cu părul de aur foarte curat, şi toţi cântau alleluja citind dintr-o carte miniată cu litere de aur.

„Ei, bine”, zicea cu patimă Boron, „în Infern se pot duce toţi, numai să vrea, iar uneori, cine se află acolo se-ntoarce şi povesteşte câte ceva, sub formă de coşmar, de chin sau de altă vedenie îngrozitoare. Dar se poate crede cu adevărat că cine a văzut aceste lucruri a fost îngăduit în Raiul Ceresc? Şi chiar să se fi şi-ntâmplat, un om viu n-ar avea niciodată neruşinarea s-o povestească, pentru că anumite taine un om modest şi cinstit trebuie să şi le ţie pentru sine.”

„Să dea Dumnezeu să n-apară niciodată pe faţa pământului o făptură atât de roasă de deşertăciune”, comentase Baudolino, „încât să se arate nedemnă de încrederea pe care Domnul i-a acordat-o.”

„Păi da”, zisese Boron, „veţi fi auzit povestea lui Alexandru cel Mare, care ar fi ajuns pe malul Gangelui şi-ar fi nimerit de-a lungul unui zid care urma cursul râului, dar n-avea nici o poartă, şi după trei zile de navigaţie văzuse-n zid o ferestruică, prin care se arătase un bătrân; călătorii ceruseră ca oraşul să-i plătească un tribut lui Alexandru, regele regilor, dar bătrânul îi răspunsese că aceea era cetatea fericiţilor. E cu neputinţă ca Alexandru, mare rege, însă păgân, să fi ajuns într-o cetate cerească, şi deci ceea ce el şi Tugdal văzuseră era Paradisul Pământesc. Acela pe care-l văd eu în clipa asta...”

„Unde?”

„Colo”, şi făcea semn spre un colţ al camerei. „Văd un loc unde cresc pajişti râzătoare şi pline de verdeaţă, împodobite cu flori şi ierburi parfumate, pe când în jur pluteşte pretutindeni o mireasmă suavă, şi mirosind-o nu mai simt nici o dorinţă de hrană sau de băutură. E o pajişte minunată cu