patru bărbaţi cu înfăţişare venerabilă, purtând pe capete coroane de aur şi cu ramuri de palmier în mâini... Aud un cântec şi simt un balsam şi-o aromă, oh, Dumnezeul meu, simt pe limbă o dulceaţă ca de miere... Văd o biserică de cristal cu un altar în mijloc, din care iese o apă albă ca laptele. Biserica, pe partea de miazăzi pare o piatră preţioasă, pe partea australă e de culoarea sângelui, la apus e albă ca zăpada, iar deasupră-i scânteiază nenumărate stele mai pline de lumină decât cele care se văd pe cerul nostru. Văd un bărbat cu pletele albe ca neaua, împodobit cu pene ca păsările, cu ochi care aproape nu se zăresc, acoperiţi cum sunt de sprâncenele albe căzute peste ei. Mi-arată cu degetul un arbore ce nu îmbătrâneşte niciodată şi care vindecă de orice boală pe cei ce se aşază la umbra lui, şi un altul cu frunzele în toate culorile curcubeului. Dar cum de le văd eu pe toate în astă-seară?”

„Păi ai citit despre ele undeva, iar vinul ţi le-a adus din nou până în pragul sufletului”, zisese atunci Abdul. „Acel om virtuos care a trăit pe insula mea şi care a fost Sfântul Brandan a navigat pe mare până la ultimele margini ale pământului şi a descoperit o insulă plină peste tot de struguri copţi, unii albaştri, alţii viorii şi alţii albi, cu şapte izvoare vrăjite şi şapte biserici, una de cristal, alta de granat, a treia de safir, a patra de topaz, a cincea de rubin, a şasea de smarald, a şaptea de coral, fiecare cu câte şapte altare şi cu câte şapte candele. Şi în faţa bisericii, în mijlocul unei pieţe, se înălţa o coloană de calcedonie care avea în vârf o roată ce se-nvârtea, încărcată de clopoţei.”

„Nu, nu, a mea nu-i o insulă”, se-nflăcăra Boron, „e o ţară apropiată de India, unde eu văd oameni cu urechi mai mari decât ale noastre şi cu câte o limbă despicată, aşa încât pot să discute cu câte doi inşi deodată. Ce de feluri de mâncare, pare că se ivesc şi cresc aşa, deodată...”

„Bineînţeles”, tălmăcea Baudolino, „să nu uităm că după Exod, poporului ales i se făgăduise o ţară în care curge lapte şi miere.”

„Să nu confundăm lucrurile”, zicea Abdul, „acela din Exod era Pământul Făgăduinţei şi era făgăduit după cădere, pe când Paradisul Pământesc era ţara părinţilor noştri de dinainte de cădere.”

„Abdul, nu ne aflăm la o disputatio. Aici nu-i vorba să identificăm un loc în care ne vom duce, ci să-înţelegem cum ar trebui să fie locul ideal în care fiecare om voieşte să meargă. E evident că, dacă asemenea minuni au existat şi încă mai există, nu numai în Paradisul Terestru, dar şi în insulele unde Adam şi Eva n-au pus niciodată piciorul, împărăţia lui Ioan trebuie să fie destul de asemănătoare cu locurile astea. Noi încercăm să înţelegem cum e o ţară a abundenţei şi a virtuţii, unde nu există minciuna, lăcomia, desfrâul. Altfel de ce-ar trebui să tindem către ea ca spre împărăţia creştină cea mai de seamă?”

„Dar fără să exagerăm”, recomanda cu înţelepciune Abdul, „altfel nimeni nu ne-ar mai crede; vreau să spun, nimeni n-ar mai crede că-i posibil să te duci aşa de departe.”

Spusese „departe.” Puţin mai înainte, Baudolino credea că, închipuindu-şi Paradisul Pământesc, Abdul uitase măcar pentru o seară de patima lui imposibilă. Însă nu uitase. Se gândea mereu la ea. Acum vedea Paradisul, dar îşi căuta în el principesa. Într-adevăr, murmura, în vreme ce efectul mierii dispărea puţin câte puţin: „Poate-ntr-o zi ne vom duce acolo, langan li jorn son long en mai, ştii, când ziua-i lungă iar în mai...”

Boron începuse să râdă încet.

„Iată, domnule Nicetas”, zise Baudolino, „pe când nu eram în prada ispitelor acestei lumi, îmi închinam nopţile închipuindu-mi altele. Puţin cu ajutorul vinului şi puţin cu ajutorul mierii verzi. Nu-i nimic mai bun decât să ţi le închipui”, zise el, „ca să uiţi cât de dureroasă e cea în care trăim. Cel puţin aşa gândeam atunci. Încă nu înţelesesem că, închipuind alte lumi, ajungi şi să o schimbi pe aceasta de-aici.”

„Să căutăm să trăim în pace în aceasta, pe care vrerea divină ne-a hotărât-o”, zise Nicetas. „Iată că genovezii noştri care n-au pereche ne-au pregătit nişte bunătăţi de-ale bucătăriei noastre. Gustă din fiertura asta cu mai multe soiuri de peşte, de mare şi de râu. Poate c-aveţi peşti gustoşi şi-n ţările voastre, deşi îmi închipui că frigul vostru aspru nu-i lasă să crească aşa de viguroşi ca-n Propontida. Noi îndulcim fiertura cu cepe călite-n ulei de măsline, cu mărar şi cu alte ierburi şi cu două păhărele de vin alb. Toarnă-ţi-o peste feliile acestea de pâine, apoi poţi să-i pui avgolemon, care-i amestecul ăsta de gălbenuşuri şi suc de lămâie, stins cu o ţâră de zeamă. Cred că-n Raiul Pământesc Adam şi Eva mâncau tot aşa. Dar înainte de păcatul originar. După aceea poate că s-au resemnat să mănânce burtă fiartă, ca la Paris.”

 

9

Baudolino îl mustră pe împărat

şi o seduce pe împărăteasă

 

Baudolino, printre studii nu prea serioase şi fantezii despre grădina Edenului, petrecuse deja patru ierni la Paris. Era dornic să-l revadă pe Frederic şi cu atât mai mult pe Beatrice, care-n duhul lui alterat îşi pierduse de mult orice asemănare pământească şi devenise o făptură a paradisului aceluia, ca şi principesa de departe a lui Abdul.

Într-o zi, Rheinald îi ceruse Poetului o odă pentru împărat. Poetul, disperat şi încercând să câştige timp spunându-i stăpânului său că-şi aşteaptă inspiraţia potrivită, îi trimisese lui Baudolino o scrisoare cerându-i ajutor. Baudolino scrisese un poem ieşit din comun, Salve mundi domine, în care Frederic era pus mai presus de toţi regii