şi se spunea acolo că stăpânirea lui era foarte blândă. Dar nu se-ncredea s-o trimită printr-un mesager şi plănuise să se-ntoarcă în Italia, unde între timp se petrecuseră foarte multe lucruri pe care acum se trudea să i le rezume lui Nicetas.

 

„Rheinald îşi închinase toată viaţa să-i creeze împăratului o imagine de stăpânitor al lumii, prinţ al păcii, izvor al oricărei legi şi nesupus nici uneia, rex et sacerdos în acelaşi timp, ca Melchisedec, şi deci nu putea să nu se-ncontreze cu papa. Acum, în timpul asediului Cremei, murise papa Adrian, cel care-l încoronase pe Frederic la Roma, iar majoritatea cardinalilor îl aleseseră pe cardinalul Bandinelli să fie papa Alexandru al III-lea. Pentru Rheinald era o nenorocire, pentru că se avea cu Bandinelli întocmai ca mâţa cu câinele, iar acela nu ceda în ce priveşte primatul papal. Nu ştiu ce anume o fi pus la cale Rheinald, dar a izbutit să facă aşa ca unii cardinali şi oameni din senat să aleagă un alt papă, pe Victor al IV-lea, cu care el şi Frederic puteau face tot ce voiau. Fireşte, Alexandru al III-lea îl excomunicase imediat atât pe Frederic, cât şi pe Victor, şi n-ajungea să se spună că Alexandru nu era adevăratul papă şi că excomunicarea lui nu însemna nimic, pentru că pe de o parte regii din Franţa şi din Englitera înclinau să-l recunoască, iar pe de alta pentru oraşele italiene era o mană cerească să găsească un papă care să spună că împăratul era un schismatic şi, deci, că nimeni nu-i mai datora ascultare. În adaos, ajungeau ştiri că Alexandru tocmai trata cu basileul vostru Manuel, căutând un imperiu mai mare decât acela al lui Frederic pe care să se sprijine. Dacă Rheinald voia ca Frederic să fie unicul moştenitor al imperiului roman, trebuia să găsească proba vizibilă a unei descendenţe. Iată de ce îl pusese la treabă până şi pe Poet.”

Nicetas făcea sforţări să urmărească povestea lui Baudolino, an cu an. Nu numai că i se părea că martorul său se încurca oarecum asupra a ceea ce se întâmplase înainte şi ce se întâmpla după aceea, dar găsea că şi faptele lui Frederic se repetau şi nu mai înţelegea când anume milanezii puseseră din nou mâna pe arme, când ameninţaseră din nou Lodi sau când coborâse din nou împăratul spre Italia. „Dacă asta ar fi o cronică”, îşi zicea el, „ar fi de ajuns să iei o pagină la întâmplare şi ai găsi în ea tot aceleaşi fapte. Pare unul dintre visele acelea în care se repetă aceeaşi poveste şi te rogi să te deştepţi din ele.”

Oricum, lui Nicetas i se părea a înţelege că de vreo doi ani milanezii îl puseseră din nou în dificultate pe Frederic, cu supărări şi harţuri, iar în anul următor împăratul, cu ajutorul oraşelor Novara, Asti, Vercelli, al marchizului de Monferrato, al marchizului Malaspina, al contelui de Biandrate, Como, Lodi, Bergamo, Cremona, Pavia şi altor câteva, asediaseră din nou Milano. Într-o dimineaţă de primăvară, Baudolino, acum de douăzeci de ani, cu al său Salve mundi domine pentru Poet şi cu scrisorile lui pentru Beatrice pe care nu voia să le lase la Paris la îndemâna hoţilor, ajunsese în faţa zidurilor oraşului aceluia.

„Sper că la Milano Frederic s-a purtat mai bine decât la Crema”, zise Nicetas.

„Ba chiar mai rău, după cele pe care le-am auzit acolo. Pusese să li se scoată ochii la şase prizonieri din Melzo şi din Roncate, iar unui milanez îi scosese un singur ochi, ca să-i poată duce înapoi pe ceilalţi la Milano, însă îi tăiase în schimb nasul. Iar când vreunul încerca să introducă mărfuri în Milano punea să i se taie mâinile.”

„Vezi, aşadar, că şi el scotea ochii!”

„Dar numai oamenilor de rând, nu şi nobililor, cum faceţi voi. Şi anume duşmanilor lui, nu rudelor!”

„Îl aperi?”

„Acum, nu atunci. Atunci am rămas indignat. Nu voiam nici măcar să-l întâlnesc. Dar apoi a trebuit să mă duc să mă închin, nu puteam să-l evit.”

Împăratul, de cum îl revăzu după atâta vreme, se pregătea să-l îmbrăţişeze cu multă căldură, dar Baudolino nu se putu preface. Se trase îndărăt, plânse, îi spuse că era înrăit, că nu putea pretinde că-i izvorul dreptăţii, iar apoi să se comporte ca un om nedrept, şi că se ruşina să-i fie fiu vitreg.

Oricui i-ar fi spus lucruri de felul ăsta, Frederic ar fi pus nu numai să-i scoată ochii şi să-i taie nasul, ci să-i taie şi urechile. În schimb, fu izbit de furia lui Baudolino şi tocmai el, împăratul, încercă să se justifice. „E răscoală, e răzvrătire împotriva legii, şi tu ai fost primul care mi-ai spus că legea sunt eu. Nu pot ierta, nu pot să fiu bun. E de datoria mea să fiu fără milă. Crezi că-mi place?”

„Sigur că-ţi place, tată, de ce trebuia să-i omori pe toţi oamenii aceia acum doi ani, la Crema, şi să-i mutilezi pe ăştialalţi, la Milano, nu în bătălie, ci cu sânge rece, dintr-un harţag, o răzbunare şi o dezonoare?”

„Ah, îmi pândeşti faptele, de parc-ai fi Rahewin! Atunci află că nu era harţag, era o pildă. E singurul mod de a-i înfrânge pe fiii ăştia neascultători. Crezi că Cezar şi Augustus au fost mai clemenţi? E războiul, Baudolino, ştii tu ce-i asta? Tu care o faci pe marele învăţat cu studii la Paris, ştii că atunci când te vei întoarce o să te vreau la Curte printre guvernanţii mei şi poate o să te fac şi cavaler? Şi crezi că vei călări alături de sacrul şi romanul împărat german fără să-ţi murdăreşti mâinile? Ţi-e silă de sânge? Atunci spune-mi, şi pun să te facă monah. Însă va trebui să rămâi cast, bagă de seamă, deşi mi s-a povestit despre aventurile tale de la Paris şi numai monah nu te văd. Unde ţi-ai făcut cicatricea aceea? Mă minunez c-o ai pe chip şi nu pe cur!”

„Iscoadele