tale ţi-or fi înşirat la poveşti despre ce-am făcut eu la Paris, dar eu, fără să am nevoie de iscoade, am auzit povestindu-se pretutindeni o ditamai ispravă făcută de tine la Adrianopole. Mai bine istoriile mele cu soţi încornoraţi de prin Paris decât ale tale cu monahii bizantini.”

Frederic încremenise, devenind palid. Ştia foarte bine despre ce vorbea acum Baudolino (care aflase asta de la Oto). Când mai era încă duce al Suabiei, luase crucea şi participase la cea de-a doua expediţie de dincolo de mare, ca să meargă-n ajutorul regatului creştin al Ierusalimului. Şi, pe când oastea creştină înainta cu greu, pe aproape de Adrianopole, unul dintre nobilii săi, ce se depărtase de expediţie, fusese atacat şi ucis, poate că de nişte bandiţi ai locului. Era multă încordare între latini şi bizantini, iar Frederic luase incidentul drept un afront. Ca şi la Crema, mânia lui devenise de neînfrânat: atacase o mănăstire din vecinătate şi-i masacrase pe toţi călugării.

Episcopul rămăsese ca o pată pe numele lui Frederic; toţi se prefăcuseră a-l uita, şi până şi Oto în Gesta Friderici îl trecuse sub tăcere, menţionând în schimb imediat, cum după aceea, tânărul duce scăpase de o violentă inundaţie nu departe de Constantinopole - semn că pronia nu-şi retrăsese ocrotirea. Dar singurul care nu uitase asta era Frederic, iar faptul că rana provocată de mârşăvia aceea nu se închisese îl arătă chiar reacţia lui. Din palid cum era se făcu roşu, apucă un candelabru de bronz şi se aruncă asupra lui Baudolino ca şi cum ar fi vrut să-l ucidă. Se înfrână cu greu, lăsă arma în jos după ce-l apucase deja de haină şi-i zise cu dinţii strânşi: „Pe toţi diavolii din iad, să nu mai spui niciodată ce-ai spus.” Apoi ieşi din cort. Din prag se întoarse o clipă: „Du-te şi te închină împărătesei, apoi întoarce-te între femeiuştile alea de seminarişti de-ai tăi de la Paris.”

 

„O să-ţi arăt eu ţie dacă sunt sau nu o femeiuşcă, o să-ţi arăt eu ţie ce pot”, scrâşnea Baudolino lăsând tabăra, şi nu ştia nici el ce-ar fi putut face, afară de faptul că simţea că-şi urăşte tatăl adoptiv şi că voia să-i facă rău.

Fără a-şi fi risipit furia, ajunsese acolo unde locuia împărăteasa. Sărutase, după datorie, poala rochiei, apoi mâna împărătesei, ea se uimise din cauza cicatricei, punând neliniştită întrebări. Baudolino răspunsese nepăsător că fusese o încleştare cu nişte tâlhari de drumul mare, lucruri care i se-ntâmplă oricui călătoreşte prin lume, Beatrice îl privise cu admiraţie şi trebuie să spunem că tânărul acela de douăzeci de ani, cu chipul lui leonin devenit şi mai bărbătesc din pricina cicatricei, era acum ceea ce se cheamă un cavaler foarte arătos. Împărăteasa îl poftise să şadă şi să-i povestească ultimele lui întâmplări. Pe când împărăteasa broda ceva surâzând, aşezată sub un baldachin graţios, el se ghemuise la picioarele ei şi povestea, fără să-şi dea măcar seama ce spune, doar aşa ca să-şi potolească încordarea. Dar, pe măsură ce vorbea, îi privea de jos în sus chipul foarte frumos şi simţea toate ardorile acelei vârste - dar toate la un loc, şi însutite - până ce Beatrice îi zisese, cu unul dintre surâsurile ei cele mai fermecătoare: „Dar nu mi-ai scris ceea ce-ţi poruncisem şi ce aş fi dorit.”

Poate c-o spusese cu o atenţie de soră, poate era doar pentru a însufleţi convorbirea, dar, pentru Baudolino, Beatrice nu putea spune nimic fără ca vorbele ei să nu fie în acelaşi timp balsam şi venin. Cu mâinile tremurânde, scosese de la piept scrisorile lui către ea şi ale ei către el şi, întinzându-i-le, murmurase: „Ba nu, am scris, şi încă foarte mult, iar tu, Doamnă, mi-ai răspuns.”

Beatrice nu-nţelegea, luase foile, începuse să le citească, cu glas scăzut, ca să izbutească a descifra caligrafia aceea dublă. Baudolino, la doi paşi de ea, îşi frământa mâinile asudând, îşi zicea că a fost nebun, că ea avea să-l alunge chemându-şi gărzile, ar fi vrut să aibă o armă ca să şi-o înfigă în inimă. Beatrice continua să citească, iar obrajii i se colorau tot mai mult, vocea îi tremura pe când silabisea cuvintele acelea arzătoare, de parcă rostea o slujbă nelegiuită; se ridicase în picioare, de două ori păruse a şovăi, de două ori îl îndepărtase pe Baudolino care înaintase s-o susţină, apoi zise cu o voce foarte slabă: „Oh, băiete, băiete, ce-ai făcut?”

Baudolino se apropiase din nou, ca să-i ia foile acelea din mână, tremurând; tremurând la rându-i, ea întinsese mâna să-l mângâie pe creştet, el se-ntorsese într-o parte pentru că nu reuşea s-o privească drept în ochi, ea îi mângâiase cu vârfurile degetelor cicatricea. Ca să evite şi atingerea aceea, el întorsese iarăşi capul, dar acum ea se apropiase prea tare şi se treziseră faţă-n faţă. Baudolino îşi pusese mâinile la spate, ca să-şi interzică îmbrăţişarea, dar acum buzele lor se atinseseră şi erau întredeschise puţin, aşa că pentru o clipă, doar o clipă din cele câteva cât dură sărutul acela, printre buzele aproape închise li se atinseră şi limbile.

Sfârşindu-se acea veşnicie fulgerătoare, Beatrice se trăsese înapoi, albă acum la faţă ca o bolnavă şi, aţintindu-l pe Baudolino în ochi şi cu asprime, îi zisese: „Pe toţi sfinţii din Rai, să nu mai faci niciodată ce ai făcut.”

O spusese fără mânie, aproape fără simţire, ca şi cum sta să leşine. Apoi ochii i se umeziseră şi adăugase blând: „Te rog!”

Baudolino îngenunchease, aproape atingând pământul cu fruntea, şi ieşise fără să ştie unde se duce. Mai târziu îşi dăduse seama că într-o singură clipă făptuise patru fărădelegi: ofensase maiestatea împărătesei, se mânjise de adulter, trădase încrederea tatălui său şi cedase nelegiuitei ispite a răzbunării. „Răzbunare, oare de ce?”, se întreba el. „Dacă Frederic n-ar fi comis măcelul ăla, dacă nu m-ar fi insultat, şi eu n-aş fi avut în inima mea un sentiment de ură, aş mai fi făcut ceea ce am făcut?” Şi, căutând să nu răspundă la