această întrebare, îşi dădea seama că, dacă răspunsul ar fi fost cel de care se temea, atunci ar fi comis şi cel de-al cincilea şi cel mai groaznic dintre păcate, ar fi mânjit pentru totdeauna virtutea propriului său idol numai ca să-şi mulţumească ranchiuna, ar fi transformat ceea ce devenise ţelul existenţei lui într-o unealtă infamă.

 

„Domnule Nicetas, astă bănuială m-a însoţit timp de mai mulţi ani, chiar dacă nu izbuteam să uit frumuseţea sfâşietoare a acelei clipe. Eram tot mai îndrăgostit, dar de data asta fără nici o speranţă, nici măcar prin vis. Pentru că, dacă aş fi voit o iertare oarecare, imaginea ei trebuia să dispară până şi din visele mele. În fond, mi-am spus eu de-a lungul atâtor nopţi fără somn, ai avut totul şi nu mai poţi dori altceva.”

Noaptea cobora asupra Constantinopolelui, iar cerul nu mai era învăpăiat. Pojarul era acum pe cale să se stingă, şi numai pe anumite coline ale oraşului se mai vedeau pâlpâind nu flăcări, ci jerăgaie. Nicetas poruncise acum două cupe vin făcut cu miere. Baudolino îl sorbise încet cu ochii pierduţi în gol. „E vin de Thasos. În chiup se pune un aluat de grâu frământat cu miere. Apoi se amestecă şi un vin tare şi parfumat cu unul mai delicat. E dulce, nu-i aşa?” îl întrebase Nicetas. „Da, tare dulce”, îi răspunsese Baudolino, care părea că se gândeşte la altceva. Apoi pusese jos cupa.

„Chiar în seara aceea”, încheiase el, „am renunţat pentru totdeauna să-l mai judec pe Frederic, pentru că mă simţeam mai vinovat decât el. E mai grav să-i tai nasul unui duşman sau să săruţi femeia binefăcătorului tău?”

A doua zi se dusese să-i ceară iertare propriului său tată adoptiv pentru cuvintele aspre pe care i le spusese şi roşise observând că Frederic era cel care simţea remuşcare. Împăratul îl îmbrăţişase, scuzându-se pentru mânia lui şi spunându-i că prefera, în locul a o sută de adulatori pe care-i avea înjur, un fiu ca el, capabil să-i spună atunci când greşea. „N-are curaj să mi-o spună nici măcar confesorul meu”, îi spusese el râzând. „Eşti unica persoană în care am încredere.”

Baudolino începea să-şi plătească nelegiuirea arzând de ruşine.

 

10

Baudolino îi găseşte pe Regii Magi

şi-l canonizează pe Carol cel Mare

 

Baudolino ajunsese lângă Milano tocmai când milanezii nu mai rezistau, asta şi din cauza neînţelegerilor lor interne. Până la urmă trimiseseră soli ca să cadă de acord asupra predării, iar condiţiile erau tot cele stabilite de dieta de la Roncaglia, de parcă patru ani după aceea şi după atâţia morţi şi devastări lucrurile stăteau ca şi cu patru ani înainte. Sau, mai bine zis, fusese o predare şi mai ruşinoasă decât cea de dinainte. Frederic voise să le acorde din nou iertarea sa, dar Rheinald punea paie pe foc, fără nici o milă. Trebuia dată o lecţie pe care să şi-o aducă toţi aminte şi trebuia să dea satisfacţie oraşelor ce se bătuseră alături de împărat, nu din dragoste pentru el, ci din ură faţă de Milano.

„Baudolino”, îi zise împăratul fiastrului său, „de data asta nu fi supărat pe mine. De multe ori, chiar şi un împărat trebuie să ducă la bun sfârşit ce vor sfetnicii lui.” Şi adăugase cu voce scăzută: „Mie de Rheinald mi-e mai teamă decât de milanezi.”

Aşa că poruncise ca Milano să fie şters de pe faţa pământului şi pusese să fie scoşi din oraş toţi locuitorii - bărbaţi şi femei.

Câmpurile din jurul oraşului mişunau acum de milanezi care umblau aşa, fără rost, unii se refugiaseră în oraşele vecine, alţii rămâneau tăbărâţi pe lângă ziduri, nădăjduind că împăratul o să-i ierte şi-o să le îngăduie să se întoarcă în oraş. Ploua, fugarii tremurau de frig pe timpul nopţii, copiii se îmbolnăveau, femeile plângeau, bărbaţii erau acum dezarmaţi, prăbuşiţi de oboseală pe marginea drumurilor, ridicând pumnii către cer, căci le era mai la-ndemână să-l blesteme pe Atotputernicul decât pe împărat, pentru că împăratul îşi avea oamenii săi care se-nvârteau înjur şi cereau socoteală pentru vaietele prea pline de îndârjire.

Frederic încercase mai întâi să nimicească oraşul răzvrătit dându-i foc, apoi se gândise că era mai bine să lase lucrul ăsta pe seama italienilor, care urau Milano mai tare decât el. Lăsase în seama celor din Lodi datoria de a distruge toată poarta de răsărit, care se chema poarta Renza, cremonezilor pe aceea de a dărâma Poarta Romană, pavezanilor să facă aşa ca din poarta Ticineză să nu mai rămână piatră pe piatră, novarezilor să dea la pământ poarta de către Vercelli, iar celor din Serio şi din Martesana să facă din Porta Nuova o ruină, şi nimic altceva. Socoteala asta le plăcuse mult cetăţenilor respectivelor oraşe, care i-ar mai fi şi plătit împăratului mulţi bani pe deasupra ca să se poată bucura de privilegiul de a-şi încheia răfuielile cu Milano cu propriile lor mâini, după înfrângere.

În ziua de după începerea dărâmăturilor, Baudolino se aventurase înlăuntrul zidurilor împrejmuitoare. În unele locuri nu se vedea nimic, decât un nor de praf. Intrând în prăfăria aceea, zăreai ici câţiva oameni care legaseră cu frânghii groase o faţadă şi trăgeau cu toţii deodată până ce se dezlipea, colo alţii, mari maeştri zidari care, de pe acoperişul vreunei biserici, dădeau cu târnăcoapele până ce rămânea fără acoperiş, şi apoi cu nişte maiuri mari spărgeau pereţii sau dezveleau coloanele, băgând nişte piroane la baza lor.

Baudolino îşi petrecu câteva zile învârtindu-se pe străzile răvăşite şi văzu cum se prăbuşea clopotniţa bisericii celei mari, care alta mai frumoasă şi mai falnică decât ea nu mai exista în toată Italia. Cei mai harnici erau cei din Lodi, care dădeau năvală numai să se răzbune: au fost primii care şi-au dărâmat partea lor şi pe urmă au alergat să le-ajute cremonezilor