să dea jos Poarta Romană. Însă pavezanii păreau mai cu meşteşug, nu loveau aşa, la întâmplare, şi-şi stăpâneau mânia: fărâmau mortarul acolo unde pietrele erau lipite una de alta ori săpau la rădăcina zidurilor, până ce restul se prăbuşea de la sine.

În sfârşit, pentru cineva care nu-nţelegea ce se-ntâmplă, Milano părea un mare şantier vesel, unde toţi lucrau pe rupte, lăudând pe Domnul. Atâta doar că era ca şi cum timpul ar fi mers îndărăt: părea că tocmai se-nălţa din nimic un nou oraş, şi-n schimb un oraş vechi se făcea acum iarăşi praf şi pulbere. Însoţit de gânduri ca acestea, Baudolino, în ziua de Paşti, pe când împăratul hotărâse mari serbări la Pavia, se grăbea să descopere mirabilia urbis Mediolani înainte ca Milano să nu mai existe. Aşa că se-ntâmplă să nimerească pe lângă o splendidă bazilică încă neatinsă şi să vadă prin împrejurimile ei nişte pavezani care terminau de dărâmat o clădire mică, foarte sprinteni la treabă, chiar dacă era sărbătoare poruncită. Află de la ei că bazilica respectivă era Sant' Eustorgio şi că-n ziua următoare aveau să se ocupe de ea: „E prea frumoasă ca s-o lăsăm în picioare, nu-i aşa?” îi spuse foarte convingător unul dintre cei ce luau parte la distrugere.

Baudolino intră în naosul răcoros, liniştit şi gol al bazilicii. Necunoscuţii îi despuiaseră altarele şi capelele lăturalnice, câţiva câini veniţi cine ştie de pe unde găsiseră locul acela primitor şi-şi făcuseră popas din el, pişându-se pe câte-o coloană. Nu departe de altarul cel mare, umbla mugind o vacă. Era un animal frumos, şi Baudolino găsi prilejul să se gândească la ura ce-i însufleţea pe dărâmătorii oraşului, care întorceau spatele până şi prăzilor de invidiat numai ca să-l facă să dispară mai curând.

Într-o capelă laterală, lângă un sarcofag de piatră, văzu un preot bătrân care scotea gemete de disperare sau, mai bine spus, un fel de scâncete ca de animal rănit: faţa îi era mai albă decât albul ochilor, iar trupul din cale-afară de slab i se zguduia la fiece vaiet. Baudolino încercă să-i vină-n ajutor, întinzându-i o ploscă cu apă pe care o avea la el. „Mulţumescu-ţi, bun creştin”, zise bătrânul, „dar acum nu-mi mai rămâne decât să aştept moartea.”

„N-or să te ucidă”, îi spuse Baudolino, „asediul s-a terminat, pacea a fost iscălită, cei de-afară vor numai să-ţi dea la pământ biserica, nu să-ţi ia viaţa.”

„Şi ce-mi va fi viaţa fără biserica mea? Dar e dreaptă pedeapsa cerului, pentru că, din ambiţie, am voit să fie cea mai frumoasă şi mai vestită dintre toate şi am săvârşit un păcat.”

Baudolino îl întrebă pe acel bătrân sărman ce păcat putuse să săvârşească.

„Cu un an în urmă, un călător răsăritean mi-a propus să cumpăr cele mai strălucite moaşte ale creştinătăţii, trupurile neatinse ale celor trei Crai.”

„Cei trei Regi Magi? Toţi trei? Întregi?”

„Trei, Magi şi întregi. Par ca vii, vreau să zic că par abia muriţi. Eu ştiam că nu putea să fie adevărat, căci despre Magi vorbeşte numai o Evanghelie, cea a lui Matei, şi spune foarte puţin. Nu spune câţi erau, de unde veneau, nici dacă erau regi sau înţelepţi... Spune numai că ajunseseră la Ierusalim luându-se după o stea. Nici un creştin nu ştie de unde proveneau şi unde s-au întors. Cine ar fi putut să le găsească mormântul? De asta nu am îndrăznit să le spun milanezilor că ascundeam o asemenea comoară.

Mă temeam că din lăcomie ar fi profitat de prilej ca să-i atragă pe credincioşii din toată Italia, câştigând bani pentru moaşte neadevărate...”

„Şi deci nu ai păcătuit.”

„Am păcătuit, pentru că le-am ţinut ascunse în acest loc sfinţit. Aşteptam mereu un semn din cer, şi nu a venit. Acum nu vreau să le găsească vandalii aceştia. Ar putea să-şi împartă rămăşiţele, ca să-şi învestească unele dintre oraşele care azi ne distrug, cu o demnitate ieşită din comun. Te rog, fă să dispară orişice urmă din slăbiciunea pe care am avut-o înainte vreme. Ia-ţi ajutoare, vino pe-nserat să ridici aceste nesigure rămăşiţe, fă-le să dispară. Cu puţină osteneală îţi vei agonisi Raiul, lucru care nu-mi pare de nimic.”

 

„Vezi, domnule Nicetas, mi-am amintit atunci că despre Regii Magi Oto vorbise referindu-se la împărăţia Preotului Ioan. Sigur, dacă acel preot sărman le-ar fi arătat aşa, ca şi cum veniseră de niciunde, nimeni nu l-ar fi crezut. Dar oare o relicvă, ca să fie adevărată, trebuia cu-adevărat să vină de la sfântul sau de la fapta din care făcea parte?”

„Nu, cu siguranţă. Multe moaşte ce se păstrează aici la Constantinopole sunt de origine îndoielnică, dar credinciosul care le sărută simte izvorând din ele miresme suprafireşti. Credinţa-i cea care le face să fie adevărate, nu ele adeveresc credinţa.”

„Întocmai. Am gândit şi eu că o relicvă are rost dacă-şi găseşte locul într-o poveste adevărată. Afară din istoria Preotului Ioan, Magii aceia puteau fi înşelăciunea unui neguţător de covoare, iar înlăuntrul istoriei ca şi adevărate a Preotului deveneau o mărturie sigură. O uşă nu e o uşă decât dacă are o clădire în juru-i, altfel ar fi doar o bortă, dar ce spun eu, nici măcar atâta, pentru că un gol fără un plin care să-l înconjoare nu-i nici măcar un gol. Am înţeles atunci că aveam povestea întru care Magii puteau însemna ceva. M-am gândit că, dacă puteam spune ceva despre Ioan ca să-i deschid împăratului căile Răsăritului, având mărturia Magilor, care bineînţeles că veneau de la Răsărit, asta ar fi întărit dovada mea. Aceşti sărmani trei crai dormeau în sarcofagul lor şi lăsau ca pavezanii şi lodienii să facă praf oraşul ce-i găzduia fără s-o ştie. Nu-i datorau nimic, se aflau acolo în trecere, ca-ntr-o locandă, în aşteptare de a merge altundeva, în fond erau prin natura lor colindători ai lumii, nu se mişcaseră ei de cine ştie unde ca să urmeze o stea? Îmi revenea mie să le dau celor trei trupuri noul lor Betleem.”