Baudolino ştia că o relicvă cum se cade putea să schimbe destinul unui oraş, să-l facă să devină ţintă de pelerinaj neîntrerupt, să prefacă o parohie într-un sanctuar. Pe cine puteau să intereseze Craii? Îi veni în minte Rheinald: i se dăduse arhiepiscopatul Coloniei, dar trebuia să se şi ducă acolo pentru a fi consacrat. Să intre-n propria-i catedrală aducându-şi pe urmele sale Craii ar fi fost o mare lovitură. Rheinald căuta nişte semne ale puterii imperiale? Iată că avea acum la îndemâna sa nu unul, ci trei regi care fuseseră în acelaşi timp şi sacerdoţi.

Îl întrebă pe preot dacă putea să vadă trupurile. Acela îi ceru să-l ajute, pentru că trebuia să mişte capacul sarcofagului în aşa fel încât să dea la iveală caseta în care se păstrau trupurile.

Fu o adevărată trudă, dar merita. O, ce minune: trupurile celor trei Regi păreau încă vii, chiar dacă pielea se uscase şi se făcuse ca pergamentul. Dar nu se întunecase la culoare, cum se-ntâmplă trupurilor mumificate. Doi dintre Magi mai aveau şi acum nişte chipuri albe ca laptele, unul cu o barbă mare albă, care-i cobora până la piept, rămasă întreagă, chiar dacă se scorojise, încât părea de vată de zahăr, iar celălalt era fără barbă. Al treilea era de culoarea abanosului, nu din cauza timpului, ci pentru că întunecat la chip trebuia să fi fost şi în viaţă: părea o statuie de lemn şi avea până şi un fel de crăpătură subţire pe obrazul stâng. Avea o barbă scurtă şi cele două buze cărnoase ce se ridicau arătându-i singurii doi dinţi, albi ca ai fiarelor. Toţi trei aveau ochii mari deschişi, privind ţintă, cu pupilele lucitoare ca sticla. Erau învăluiţi în trei mantii, una albă, cealaltă verde şi a treia purpurie, iar din mantale ieşeau trei nădragi, făcuţi ca ai barbarilor, dar din damasc curat, cusut cu şiraguri de perle.

Baudolino se-ntoarse degrabă în taberele imperiale şi alergă să-i vorbească lui Rheinald. Cancelarul înţelese deîndată cât făcea descoperirea lui Baudolino şi spuse: „Trebuie să facem totul pe ascuns, şi iute. Nu se va putea lua toată caseta, e prea la vedere. Dacă oricine altcineva de primprejur îşi dă seama ce anume ai găsit nu va şovăi să ni-i ia cu forţa, ca să-i ducă în propriu-i oraş. O să pregătesc trei coşciuge din lemn obişnuit, şi-n timpul nopţii le ducem în afara zidurilor, zicând că-s trupuri ale unor viteji prieteni ai noştri căzuţi la asediu. O să fii numai tu, Poetul şi un om de-al meu. Apoi o să le lăsăm unde le-am pus, fără grabă. Înainte de-a le putea duce la Colonia, trebuie ca despre provenienţa moaştelor şi despre Magii înşişi să facem rost de nişte mărturii demne de crezare. Mâine te vei întoarce la Paris, unde cunoşti oameni învăţaţi, şi vei căuta tot ce poţi despre povestea lor.”

Noaptea, cei trei Regi fuseseră transportaţi într-o criptă a bisericii San Giorgio, în afara zidurilor. Rheinald dorise să-i vadă şi izbucnise într-un şir de ocări nedemne de un arhiepiscop: „Ce? Cu pantaloni? Şi cu bereta asta care pare c-ar fi de trubadur?”

„Domnule Rheinald, aşa se îmbrăcau, evident, în epoca aceea înţelepţii Orientului; cu ani în urmă am fost la Ravenna şi am văzut un mozaic unde pe rochia împărătesei Teodora Cei Trei Magi sunt înfăţişaţi cam tot la fel.”

„Cred şi eu, lucrurile astea îi pot convinge pe grecoteii de la Bizanţ. Dar ţi-nchipui c-am să-i înfăţişez la Colonia pe Magi înveşmântaţi ca pe trubadurii ambulanţi? Să-i îmbrăcăm din nou.”

„Dar cum?” întrebă Poetul.

„Cum? Eu ţi-am dat înlesnire să mănânci şi să bei ca un feudatar scriind două-trei versuri pe an şi tu nu ştii cum să mi-i îmbraci pe cei care l-au adorat primii pe Domnul nostru Isus Hristos? Îi îmbraci aşa cum îşi închipuie lumea că-s îmbrăcaţi, ca nişte episcopi, ca papa, ca arhimandritul, ce ştiu eu?”

„Au fost jefuite biserica cea mare şi episcopatul. Poate vom putea să mai recuperăm din odoarele sfinte. Am să-ncerc”, zise Poetul.

Fu o noapte grozavă. Odoarele fuseseră regăsite şi mai găsiseră şi ceva care semăna cu trei tiare, dar problema fu cum să dezbrace cele trei mumii. Dacă feţele erau ca şi cum ar fi fost vii, trupurile - în afară de mâini, care erau cu totul uscate - erau reduse la nişte ghemotoace de cârpe şi rămăşiţe şi paie, ce se destrămau la orice încercare de a le scoate veşmintele. „Nu contează”, zicea Rheinald, „odată ajunşi ei la Colonia, nimeni nu mai deschide caseta. Puneţi nişte stinghii, vreun lucru care să-i ţină drepţi, cum se face cu sperietorile de păsări. Cu respect, însă, aveţi grijă.”

„Doamne Isuse”, se văieta Poetul. „Nici când am fost eu porc de beat nu mi-am închipuit c-aş fi putut să-i înţep pe Regii Magi pe dinapoi.”

„Taci din gură şi îmbracă-i”, zicea Baudolino, „ne dăm de lucru pentru slava imperiului.” Poetul scotea nişte blesteme groaznice, iar Craii păreau acum cardinali ai sfintei Biserici romane.

În ziua următoare, Baudolino plecase la drum. La Paris, Abdul, care ştia multe despre lucrurile din Orient, îl pusese în contact cu un canonic de la Saint-Victor care ştia şi mai multe decât el.

„Eh, Craii!” zicea el. „Tradiţia îi pomeneşte mereu şi mulţi Părinţi ne-au vorbit de ei, dar trei dintre Evanghelii îi trec sub tăcere, iar citatele din Isaia şi din alţi profeţi spun şi nu spun: unii le-au citit ca şi cum ar vorbi despre Magi, dar puteau vorbi şi despre altele. Cine erau, cum se numeau ei cu adevărat? Unii spun că Hormiz, din Seleucia, rege al Persiei, Jazdegard, rege din Saba, şi Peroz, rege din Seba; alţii Hor, Basander, Karundas. Dar după alţi autori, foarte credibili, se numeau Melkon, Gaspar şi Balthasar sau Melco, Caspar şi Fadizzarda. Sau şi Magalath, Galgalath şi Saracin. Ori poate Appelius, Amerus şi Damascus...”

„Appelius şi Damascus sunt nume foarte frumoase, amintesc locuri îndepărtate”, zicea Abdul privind cine ştie unde.