„Şi Karundas de ce nu?” i-o întorcea Baudolino. „Nu trebuie să găsim trei nume care-ţi plac ţie, ci trei nume adevărate.”

Canonicul continua: „Eu aş înclina către Bithisarea, Melichior şi Gataspha, primul rege al Goliei şi al Sabei, al doilea rege al Nubiei şi Arabiei, al treilea rege din Tharsis şi al insulei Egriseula. Se cunoşteau între ei înainte de a întreprinde călătoria? Nu, ci s-au întâlnit la Ierusalim şi s-au recunoscut ca prin minune. Dar alţii zic că erau trei înţelepţi care trăiau pe muntele Victorial sau Monte Vaus, de pe vârful căruia scrutau semnele cerului, iar la Muntele Victorial s-au întors după vizita la Isus, iar mai târziu s-au unit cu apostolul Toma ca să evanghelizeze Indiile, doar că nu erau trei, ci doisprezece.”

„Doisprezece Crai de la Răsărit? Nu-i prea mult?”

„Spune asta şi Ioan Chrisostomul. După alţii s-ar fi chemat Zhrwndd, Hwrmzd, Awstsp, Arsk, Zrwnd, Aryhw, Arthsist, Astnbwzn, Mhrwq, Ahsrs, Nsrdyh şi Mrudk. Totuşi se cere să fim prudenţi, pentru că Origene spune că erau trei, ca fiii lui Noe, şi trei ca şi Indiile din care proveneau.”

Craii vor fi fost şi doisprezece, observă Baudolino, dar la Milano se găsiseră trei, şi deci despre trei trebuia construită o poveste acceptabilă... „Să zicem că se numeau Baldazar, Melchior şi Gaspar, căci mi se par nume mai uşor de pronunţat decât strănuturile alea ciudate pe care le-a emis puţin mai înainte venerabilul nostru maestru. Problema e cum au ajuns ei la Milano.”

„Nu mi se pare o problemă”, zise canonicul, „dat fiind că au ajuns. Eu sunt convins că mormântul lor a fost regăsit pe Muntele Victorial de către împărăteasa Elena, mama lui Constantin. O femeie care a ştiut să descopere Crucea Adevărată o fi fost ea în stare să-i găsească şi pe adevăraţii Crai. Iar Elena a adus trupurile la Constantinopole în Sfânta Sofia.”

„Ei, nu, altfel împăratul de la Răsărit ne întreabă cum de i le-am luat”, zise Abdul.

„Nu te teme”, zise canonicul. „Dacă erau în bazilica Sant' Eustorgio, desigur că le adusese acolo chiar omul acela sfânt, care pornise de la Bizanţ ca să ocupe catedra episcopală la Milano pe timpurile basileului Mauriţiu, şi cu mult timp înainte ca la noi să iasă la iveală Carol cel Mare. Eustorgiu nu putea să-i fi furat pe Magi, şi deci îi primise în dar de la basileul imperiului de Răsărit.”

Cu o poveste atât de bine ticluită, Baudolino se întorsese la sfârşitul anului la Rheinald şi-i amintise şi faptul că, după Oto, Craii trebuiau să fie străbunii Preotului Ioan, pe care-l înălţaseră în demnitatea şi funcţia lor. De aici puterea Preotului Ioan peste toate cele trei Indii sau cel puţin peste una dintre ele.

Rheinald îşi uitase cu totul de cuvintele acelea ale lui Oto, dar auzind pomenit un preot care guverna un imperiu, deci încă o dată un rege cu funcţii sacerdotale, papă şi monarh în acelaşi timp, era acum convins că-l pune în dificultate pe Alexandru al III-lea: regi şi sacerdoţi Craii, rege şi sacerdot Ioan, ce minunată întruchipare, alegorie, profeţie, ghicitoare a acelei demnităţi imperiale pe care el o ţesea pas cu pas pe seama lui Frederic!

„Baudolino”, zise el îndată, „de Crai mă ocup acuma eu, tu trebuie să te gândeşti la Preotul Ioan. După câte-mi povesteşti, până acum n-avem decât nişte zvonuri, şi nu ne-ajunge. E nevoie de un document care să-mi întărească existenţa, care să spună cine e, unde se află, cum trăieşte.”

„Şi unde-l găsesc?”

„Dacă nu-l găseşti, îl faci tu. Împăratul te-a pus să studiezi, şi-i timpul ca talentul tău să dea roade. Şi să-ţi meriţi învestitura de cavaler, deîndată ce vei termina studiile astea, căci, după mine, şi aşa au durat prea mult.”

„Ai înţeles, domnule Nicetas”, zise Baudolino. „Acum Preotul Ioan devenise pentru mine o datorie, nu un joc. Şi nu trebuia să-l mai caut întru amintirea lui Oto, ci ca să ascult o poruncă a lui Rheinald. Aşa cum zicea tată-meu, Gagliaudo, eu mereu am fost un om sucit. Când mă obligi să fac ceva, repede-mi trece cheful. L-am ascultat pe Rheinald şi m-am întors îndată la Paris, dar ca să nu trebuiască s-o întâlnesc pe împărăteasă. Abdul începuse din nou să compună cântece şi luai seama că vasul cu miere verde era acum gol pe jumătate. Îi vorbeam iarăşi de isprava Crailor, iar el îmi cânta din instrumentul lui: Să nu se mire nimeni dacă eu / iubesc pe cea ce-n veci nu m-o vedea / altă iubire inima-mi nu vrea / decât pe-aceea-n veci nemaivăzută / nici altă bucurie nu m-o prinde, zău / şi nu ştiu ce foloase-am să trag eu / ah, ah. Ah, ah... Am renunţat să mai discut cu el despre proiectele mele şi, în ceea ce-l privea pe Preot, timp de aproape un an n-am mai făcut nimic.”

„Şi Regii Magi?”

„Rheinald a condus apoi relicvele la Colonia, la doi ani după aceea, dar a fost mărinimos, pentru că, în urmă cu mult timp fusese paroh în catedrala din Hildesheim şi, înainte să închidă moaştele Crailor în caseta din Colonia, i-a tăiat fiecăruia câte un deget şi 1-a trimis în dar vechii lui biserici. Însă tot în aceeaşi perioadă Rheinald trebuise să rezolve alte probleme, şi nu unele mărunte. Chiar cu două luni mai înainte să-şi poată serba triumful lui la Colonia, murea antipapa Victor. Aproape toţi scoaseră câte un suspin de uşurare, aşa că lucrurile mergeau bine aproape singure, şi până şi Frederic se împăca iarăşi cu papa Alexandru. Rheinald însă din schisma aceea trăia bine, înţelegi, domnule Nicetas, cu doi papi lui îi convenea mai mult decât cu unul singur. Aşa că şi-a inventat un nou antipapă, pe Pasquale al III-lea, organizând o parodie de conclav cu patru ecleziastici adunaţi aproape din drum. Frederic nu era convins. Îmi spunea...”

„Te întorseseşi la el?”

Baudolino oftase: „Da, pentru câteva zile. Tot în anul acela, împărăteasa