„Ce anume ai simţit?”

„Am înţeles că trebuia s-o uit definitiv. Am ajunat timp de şapte zile, bând numai apă, pentru că citisem eu pe undeva că purifică spiritul şi procură la sfârşit viziuni.”

„E adevărat?”

„E foarte adevărat, dar în viziuni era ea. Atunci am hotărât că trebuia să văd copilul acela, ca să observ deosebirea dintre vis şi viziune. Şi m-am întors la Curte. Trecuseră mai mult de doi ani din ziua aceea nemaipomenită şi îngrozitoare, şi de atunci nu ne mai revăzuserăm. Beatrice avea ochi numai pentru prunc şi părea că vederea mea nu-i aducea nici o tulburare. Mi-am spus atunci că, şi de nu mă puteam resemna s-o iubesc pe Beatrice ca pe o mamă, aş fi iubit pruncul acela ca pe un frate. Însă priveam mica făptură din leagăn şi nu puteam ocoli gândul că, dacă lucrurile ar fi mers doar cu puţin mai altfel, acela ar fi putut să fie fiul meu. În orice caz, tot riscam să mă simt un incestuos.”

Frederic era frământat în acest timp de cu totul alte probleme. Îi spunea lui Rheinald că un papă pe jumătate îi garanta foarte puţin drepturile, că Regii Magi mergeau de minune, dar nu erau de ajuns, pentru că a-i fi găsit pe Regii Magi nu însemna neapărat că descinzi din ei. Papa, ferice de el, putea face să-şi urce originile până la Sf. Petru, iar Petru fusese desemnat de Isus însuşi, dar sacrul şi romanul împărat ce-avea să facă? Făcea oare să i se caute originile la Cezar, care totuşi nu era decât un păgân?

Baudolino scosese atunci prima idee ce-i venise-n minte, anume că Frederic să-şi caute demnitatea descendenţei până la Carol cel Mare... „Dar Carol cel Mare a fost uns de papa, tot acolo ajungem”, replicase Frederic.

„Afară doar dacă nu-l faci tu sfânt”, zisese Baudolino. Frederic îl somase să se gândească, aproape că şi văzuse scena pe care ideea aceea o putea naşte. „Ascultă: tu te duci la Aquisgrana{25}, unde zac rămăşiţele lui Carol cel Mare, le dezgropi, le pui într-un relicvariu frumos în centrul Capelei Palatine şi, în prezenţa ta, cu un cortegiu de episcopi credincioşi ţie, cu domnul Rheinald cu tot, care ca arhiepiscop de Colonia este şi mitropolit al provinciei aceleia, şi cu o bulă a papei Pasquale care te legitimează, faci să fie proclamat sfânt Carol cel Mare. Înţelegi? Tu-l proclami sfânt pe întemeietorul sacrului Imperiu Roman, şi, odată ce el e sfânt, e superior papei, iar tu, ca succesor legitim al lui, eşti din viţa unui sfânt, dezlegat de orice autoritate, chiar şi a celui care voia să te excomunice.”

„Pe barba lui Carol cel Mare”, zisese Frederic, cu părul din propria-i barbă zburlit de aţâţare, „ai auzit, Rheinald? Ca întotdeauna, băiatul are dreptate!”

Aşa se şi întâmplase, chiar dacă numai pe la sfârşitul anului următor, pentru că anumite lucruri cer timp ca să fie pregătite bine.

Nicetas observă că ideea aceea era nebunească, iar Baudolino îi răspunse că totuşi mersese de minune. Şi-l privea pe Nicetas cu orgoliu. E firesc, se gândi Nicetas, vanitatea ta e nemăsurată, l-ai făcut sfânt până şi pe Carol cel Mare. De la Baudolino te puteai aştepta la orice. „Şi pe urmă?” întrebă el.

„În timp ce Frederic şi Rheinald se dădeau de ceasul morţii să-l canonizeze pe Carol cel Mare, eu încet, încet, îmi dădeam seama că n-ajungea nici el, nici Craii. Aceia stăteau toţi patru în Paradis, Craii cu siguranţă, şi să nădăjduim că şi Carol, altfel la Aquisgrana se punea la cale o tevatură, dar mai trebuia ceva care să fie încă aici, pe acest pământ, unde împăratul să poată spune aici sunt eu şi asta-mi întăreşte mie dreptul. Singurul lucru pe care împăratul putea să-l găsească pe acest pământ era împărăţia Preotului Ioan.”

11

Baudolino clădeşte un palat

pentru Preotul Ioan

În dimineaţa de vineri, trei dintre genovezi, Pevere, Boiamondo şi Grillo, veniră să confirme ceea ce se vedea foarte bine şi de departe. Incendiul se stinsese, aproape singur, pentru că nimeni nu-şi dăduse prea mare osteneală să-l domolească. Dar asta nu voia să-nsemne că puteai acum să te-aventurezi prin Constantinopole. Dimpotrivă, putând umbla acum mai uşor pe străzi şi prin pieţe, pelerinii îşi întăriseră vânătoarea orăşenilor avuţi şi, printre dărâmăturile calde încă, dădeau la pământ puţinul ce mai rămăsese în picioare în căutarea ultimelor comori ce le scăpaseră la primele prădăciuni. Nicetas suspină nemângâiat şi ceru vin de Samos. Mai vru să i se prăjească în puţintel ulei nişte seminţe de susan, ca să le mestece încet între o sorbitură şi alta, şi mai ceru şi puţine nuci şi fistic, ca să poată urmări mai bine povestea ce-l aştepta pe Baudolino s-o continue.

Într-o zi, Poetul fu trimis cu nişte treburi diplomatice de către Rheinald la Paris şi profită de asta ca să se-ntoarcă la plăcerile vieţii private împreună cu Baudolino şi cu Abdul. Îl cunoscu şi pe Boron, dar fanteziile acestuia despre Paradisul Pământesc păreau să-l intereseze prea puţin. Anii petrecuţi la Curte îl schimbaseră, observa Baudolino. Se înăsprise, nu înceta să ciocnească pahare cu mare veselie, dar părea că se controlează ca să nu sară peste cal, să fie permanent cu pază, de parcă aştepta o pradă la strâmtoare, gata să ţâşnească.

„Baudolino”, îi zise el într-o zi, „voi aici vă pierdeţi timpul. Cele ce trebuia să le-nvăţăm aici la Paris le-am învăţat. Dar toţi doctorii ăştia s-ar căca pe ei dacă eu mâine m-aş prezenta la dispută în mare ţinută de curtean şi cu spada la şold. La Curte am învăţat patru lucruri: când stai alături de oameni mari devii şi tu mare, marii oameni sunt în realitate foarte mici, puterea e totul şi nu-i nici