Totuşi, ciulise imediat urechile când auzise că prietenii săi continuau să vorbească despre Preotul Ioan. ÎI lăsase la Paris pe când povestea aceea încă părea o fantezie de şoareci de bibliotecă, dar la Milano îl auzise pe Baudolino vorbindu-i despre ea lui Rheinald ca despre ceva ce putea deveni un semn vizibil al puterii imperiale, cel puţin tot atât cât şi regăsirea Magilor. Isprava, în cazul ăsta, îl interesa: şi iată că participa la ea de parcă tocmai se construia acolo o maşină de război. Treptat, pe măsură ce vorbea, părea că pentru el ţara Preotului Ioan, ca un fel de Ierusalim pământesc, se transforma, dintr-un loc de pelerinaj mistic, într-o ţară de cucerit.

Astfel, le aminti prietenilor lui că, după isprava cu Magii, Preotul devenise cu mult mai important ca înainte, trebuia să se înfăţişeze cu adevărat ca rex et sacerdos. Ca rege al regilor trebuia să aibă un palat faţă de care palatele suveranilor creştini, ca şi al basileului schismaticilor de la Constantinopole, să pară nişte bordeie, iar ca sacerdot trebuia să aibă un templu faţă de care bisericile papei să pară nişte cocioabe. Trebuia să i se dea un palat demn de el.

„Modelul există”, zise Boron, „şi este Ierusalimul Ceresc aşa cum l-a văzut Apostolul Ioan în Apocalipsă. Trebuie să fie încins cu ziduri înalte, cu douăsprezece porţi, cum douăsprezece sunt şi triburile lui Israel, la miazăzi trei porţi, la apus trei porţi, la răsărit trei porţi, la miazănoapte trei porţi...”

„Da”, glumea Poetul, „iar Preotul intră pe una şi iese pe cealaltă, şi când dă o ploaie mare se închid toate deodată; ştii, cum şuieră vântul, eu într-un palat ca ăsta n-aş locui nici mort...”

„Lasă-mă să continui. Temeliile zidurilor sunt de jasp, safir, calcedonie, smarald, sardonix, sardiu, crisolit, beril, topaz, crisopaz, hiacint şi ametist, iar cele douăsprezece porţi sunt douăsprezece perle, şi piaţa de dinaintea lor de aur curat, transparent ca sticla.”

„Nu-i rău”, zise Abdul. „Dar cred că modelul trebuie să fie cel al Templului din Ierusalim, aşa cum îl descrie profetul Ezechiel. Veniţi mâine de dimineaţă cu mine la abaţie. Unul dintre canonici, preaînvăţatul Richard de la Saint-Victor, tocmai cercetează modul de a reconstitui planul Templului, deoarece textul profetului e pe alocuri obscur.”

„Domnule Nicetas”, zise Baudolino, „eu nu ştiu dacă te-ai ocupat vreodată de măsurile Templului.”

„Nu încă.”

„Iată, să n-o faci nicidecum, fiindcă-i ceva de să-ţi pierzi capul. În Cartea Regilor se spune că Templul e lung de şaizeci de coţi, înalt de treizeci şi lat de douăzeci şi că porticul e lat de douăzeci şi înalt de zece coţi. În Cronici se spune însă că porticul e înalt de o sută douăzeci de coţi. Aşadar, lat de douăzeci, înalt de o sută douăzeci şi adânc de zece, nu numai că porticul ar fi de patru ori mai înalt decât Templul, dar ar fi şi aşa de subţire, încât ar cădea imediat ce ai sufla asupră-i. Necazu-i însă când te duci şi citeşti viziunea lui Ezechiel. Nu-i o măsură care să stea-n picioare, aşa încât mulţi oameni ai credinţei au admis că Ezechiel chiar a avut o viziune, aşa cum am zice că băuse prea mult şi vedea dublu. Nu-i nimic rău aici, bietul Ezechiel, avea şi el dreptul să se-mbete niţel, de n-ar fi că acel Richard de la Saint-Victor făcuse următoarea socoteală: dacă fiece lucru, fiece număr, fiece fir de pai din Biblie are un înţeles spiritual, trebuie să-nţelegem bine ce anume zice ea literalmente, pentru că una e, ca pentru înţelesul spiritual, să spui că un lucru-i lung de trei coţi şi alta e dacă-i lung de nouă, dat fiind că aceste două numere au semnificaţii mistice diferite. Nu-ţi mai spun scena când am fost să ascultăm lecţia lui Richard despre Templu. El avea cartea lui Ezechiel sub ochi şi lucra cu o frânghioară, ca să ia toate măsurile. Desena profilul a ceea ce Ezechiel descrisese, apoi lua nişte scândurele şi aşchioare de lemn dulce şi, ajutat de acoliţii săi, le tăia şi încerca să le pună la un loc cu clei şi cuie... încerca să reconstruiască Templul şi micşora proporţional măsurile, vreau să spun că acolo unde Ezechiel spunea un cot el punea să se taie cam cât lăţimea unui deget... La fiecare două minute cădea totul, Richard se înfuria pe ajutoarele sale zicând că n-au ţinut bine sau că au pus puţin clei, aceia se dezvinovăţeau zicând că el le dăduse măsurile greşite. Apoi maestrul se corecta, zicea că poate textul scria poartă, dar în cazul acela cuvântul voia să-nsemne portic, altfel ar fi ieşit o poartă mare aproape cât tot Templul, alteori se întorcea îndărăt asupra spuselor sale şi zicea că, atunci când două măsuri nu vin bine împreună, era pentru că prima dată Ezechiel se referea la măsura întregului edificiu şi a doua oară la măsura unei părţi. Sau că deseori se zicea cot, dar se înţelegea cub geometric care face cât şase coţi obişnuiţi. În sfârşit, în fiecare dimineaţă a fost o mare distracţie să-l urmărim pe omul ăsta cum se zbătea şi izbucneam în râs de fiecare dată când Templul se făcea bucăţi. Ca să nu ne bage de seamă, ne prefăceam că adunăm de pe jos ceva care ne căzuse, dar mai apoi un canonic şi-a dat seama că prea ne cădea des câte ceva şi ne-a alungat de-acolo.”

În zilele următoare, Abdul sugerase că, deoarece Ezechiel era totuşi din poporul lui Israel, oarecare lămurire putea veni de la vreunul de aceeaşi religie cu el. Şi, pentru că tovarăşii săi replicau scandalizaţi că nu se puteau citi Sfintele Scripturi cerând sfatul unui iudeu, deoarece aceşti oameni perfizi alterau textul scrierilor sacre ca să şteargă din ele orice referire la Hristosul care avea să vină, Abdul dezvălui că unii dintre maeştrii