cei mai mari de la Paris se foloseau adesea, deşi pe ascuns, de ştiinţa rabinilor, cel puţin pentru fragmentele în care nu era vorba de venirea lui Mesia. Fără s-o facă nicidecum înadins, chiar în zilele acelea, canonicii victorini invitaseră la abaţia lor pe unul dintre aceştia, tânăr încă, dar de mare faimă, anume Solomon din Hieron. Fireşte că Solomon nu locuia la Saint-Victor: canonicii îi găsiseră o încăpere, rău mirositoare şi întunecoasă, pe una dintre străzile cu cea mai rea faimă din Paris. Era cu adevărat un bărbat de vârstă tânără, chiar dacă faţa îi părea consumată de meditaţie şi de studiu. Se exprima într-o latină curată, dar într-un mod nu prea de înţeles, deoarece avea o curioasă caracteristică: avea toţi dinţii - şi sus, şi jos - de la incisivul din mijloc pe toată partea stângă a gurii, şi nici unul pe partea dreaptă. Cu toate că era dimineaţă, întunecimea camerei îl obliga a citi cu o candelă aprinsă, iar la sosirea vizitatorilor îşi puse mâinile peste un sul pe care-l avea dinaintea sa ca pentru a-i împiedica pe alţii să tragă cu ochiul prin el - precauţie inutilă, pentru că sulul era scris cu litere ebraice. Rabinul încercă să se scuze pentru că, zise el, aceea era o carte pe care pe bună dreptate creştinii n-o puteau suferi, anume rău-famatul Toledot Jeschu, în care se povestea că Isus era fiul unei curtezane şi al unui mercenar, un oarecare Pantera. Dar tocmai canonicii victorini erau cei care-i ceruseră să le traducă nişte pagini, pentru că voiau să-nţeleagă până unde ajunge perfidia iudeilor. Mai spunea că făcea acest lucru cu dragă inimă pentru că şi el considera această carte prea severă, întrucât Isus era cu siguranţă un om virtuos, chiar dacă avusese slăbiciunea să se considere, pe nedrept, Mesia, dar poate că fusese înşelat de Prinţul întunericului, şi chiar Evangheliile admit că acesta a venit să-l ispitească.

Îl întrebară despre forma Templului după Ezechiel, iar el surâse: „Cei mai atenţi comentatori ai textului sacru n-au reuşit să îşi dea seama cum era cu exactitate Templul. Chiar şi marele Rabbi Solomon ben Isaac admitea că, dacă se urmează litera textului, nu se-nţelege unde sunt camerele nordice exterioare, unde încep ele la apus şi cât se-ntind la răsărit, şi aşa mai departe. Domnul, ha-qadosh baruch hu, fie el, Sfântul, pururea binecuvântat!, când le vorbeşte profeţilor săi, îi face să audă nişte sunete, nu arată figuri, aşa cum se-ntâmplă la voi cu paginile voastre miniate. Glasul stârneşte, cu siguranţă, imagini în inima profetului, dar aceste imagini nu sunt nemişcate, ci se şterg, îşi schimbă forma potrivit melodiei vocii aceleia, şi dacă voiţi să reduceţi la imagini cuvintele Domnului, fie el, Sfântul, pururea binecuvântat, voi încremeniţi vocea aceea, ca şi cum ar fi apă proaspătă care se face gheaţă şi nu mai astâmpără setea, ci aţipeşte mădularele de gerul morţii. Canonicul Richard, ca să înţeleagă sensul spiritual al fiecărei părţi a Templului, ar voi să construiască aşa cum ar face un maestru zidar şi nu va reuşi niciodată. Viziunea e aidoma viselor, unde lucrurile se prefac unul în altul, nu asemenea imaginilor din bisericile voastre, unde lucrurile rămân tot mereu egale cu ele însele.”

Apoi Rabbi Solomon întrebă de ce vizitatorii săi voiau să ştie cum anume era Templul, iar aceia îi povestiră despre căutarea lor în legătură cu împărăţia Preotului Toan. Rabinul se arăta foarte interesat. „Poate nu ştiţi”, spuse el, „că şi textele noastre ne vorbesc de o împărăţie tainică din Orientul îndepărtat, unde mai trăiesc şi acum cele zece triburi risipite ale lui Israel.”

„Am auzit vorbindu-se de aceste triburi”, zise Baudolino, „dar ştiu foarte puţine lucruri.”

„Totul e scris. După moartea lui Solomon, cele douăsprezece triburi în care era atunci împărţit Israel au ajuns să se certe între ele. Numai două, acela al lui Iuda şi al lui Beniamin, au rămas credincioase stirpei lui David, iar toate cele zece triburi s-au dus către nord, unde au fost apoi înfrânte şi înrobite de asirieni. Despre ele nu s-a mai ştiut nimic. Ezra spune că s-au dus către o ţară ce n-a fost niciodată locuită de oameni, într-un ţinut numit Arsareth, iar alţi profeţi au vestit că într-o bună zi vor fi regăsite şi că se vor întoarce în triumf la Ierusalim. Însă, un frate al nostru, Eldad din tribul lui Dan, acum mai bine de o sută de ani, a ajuns la Qayrawan, în Africa, unde există o comunitate a Poporului Ales ce spune că provine din rândul celor zece triburi risipite, un pământ binecuvântat de ceruri unde se trăieşte o viaţă paşnică, netulburată vreodată de vreo nelegiuire, unde cu adevărat pâraiele picură lapte şi miere. Acest pământ a rămas despărţit de orice alt ţinut pentru că-i apărat de râul Sambatyon, care-i lat cât bătaia unei săgeţi din arcul cel mai puternic, dar e lipsit de apă, şi curg prin el năvalnic doar nisip şi pietre, făcând un vuiet atât de groaznic, încât se aude până şi la o jumătate de zi de mers, iar materia aceea moartă curge prin el atât de repede, încât cine ar dori să treacă râul ar fi târât la vale. Acel curs pietros se opreşte numai la începutul sâmbetei, şi numai de sabat poate fi traversat, dar nici un fiu al lui Israel nu ar dori să încalce odihna sabatului.”

„Dar creştinii ar putea?” întrebă Abdul.

„Nu, pentru că de sabat, un rug de flăcări face cu neputinţă de ajuns pe malurile râului.”

„Şi atunci cum a făcut acest Eldad să ajungă-n Africa?” întrebă Poetul.

„Asta n-o ştiu, dar cine sunt eu ca să discut hotărârile Domnului, fie el, Sfântul, veşnic lăudat? Oameni de puţină credinţă, Eldad poate să fi fost purtat de un înger. Problema rabinilor noştri, care au început deîndată să discute despre povestea aceea, din Babilon şi până-n Spania, era mai degrabă alta: dacă cele zece neamuri risipite trăiseră potrivit legii dumnezeieşti, legile lor ar fi trebuit să fie aceleaşi ca şi ale